Fragmente literare care ne-au plăcut

Rezumarea primului mesaj :

Voit, obligaţi (sper că nu!) sau provocaţi, citim; aici lansăm porovocarea. De ce? Pentru că cititul poate avea (eu cred că are) un mare aport în ceea ce suntem sau am putea deveni. Citind completezi ceea ce trăieşti, îţi deschizi orizonturi, înţelegi diferit lucrurile trăite şi priveşti altfel spre cele viitoare.
Nu ştiu ce vă place vouă să citiţi dar eu savurez aproape orice are ceva nou şi interesant să-mi spună.
Achiziţionarea unei cărţi reprezintă ceva plăcut pentru mine, sunt ca un copil care primeşte o jucărie nouă.

Aici e locul fragmentelor care ne-au plăcut; menţionăm autorul şi cartea aferentă.
E un mod de a recomanda şi altora ceea ce a reuşit să ne marcheze.

încep eu:

Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea." M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.

Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Iona - Marin Sorescu

“Mândria este o trăsătură comună, însăşi natura umană ne poartă spre o astfel de pornire, şi sunt foarte puţini aceia dintre noi care să nu aibă un sentiment de automulţumire, gândindu-se la propriile calităţi, fie ele reale sau imaginare. Orgoliul şi mândria sunt lucruri diferite, deşi de multe ori sunt tratate drept sinonime. O persoană poate fi mândră, fără să aibă pic de orgoliu. Mândria se raportează mai degrabă la propria părere despre sine, în vreme ce orgoliul e legat de modul în care am vrea să fim văzuţi de ceilalţi.” (Jane Austen, Mândrie şi prejudecată, Leda, 2008, p.33).

Dumnezeu e surd
Şi când trebuie să-i spun ceva
Îi scriu pe-o foaie de hârtie.
Aşa se procedează
Cu toţi surzii.

Dar mie nu-mi înţelege scrisul
Şi când îl văd cum se scarpină-n aureolă
În faţa unei conjuncţii,
Mă gândesc că mult mai uşor ar fi
Să i-o urlu-n ureche.

Asta şi fac,
Dar Dumnezeu dă din cap
Că nu-nţelege
Şi-mi face semne să-i scriu pe-o hârtie
Tot ce vreau să-i spun.

Pe mine mă apucă disperarea,
Ies în stradă şi opresc trecătorii,
Punându-le-n faţă hârtia mea,
Scrisă cum am putut mai frumos şi mai citeţ
Ca pentru ochii lui Dumnezeu.
Dar oamenii nu sunt surzi,
Ci numai grăbiţi,
Şi dându-mi cu mâna hârtia la o parte,
Mă roagă să le spun totul repede
Prin viu grai.

Atunci mă pomenesc urlând
Ca din fundul unei prăpăstii,
Aşa cum urlă Dumnezeu
Când îşi face rugăciunea.

Şi de spaimă c-am asurzit şi eu
Uit ce-am vrut să le spun.

Marin Sorescu în Tinereţea lui Don Quijote

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Marin Sorescu - Boala


Îi plăcea să facă tumbe-n pat. A făcut atâtea tumbe în patul ei, încât, într-o după-amiază, când mă uitam la ea cum sare, au cedat arcurile. Cămăruţa s-a umplut de fulgi. Râsul nostru ţinea fulgii în aer. M-am gândit la păsări... Oare ele ar putea să zboare dacă n-ar fi nimeni care să râdă?

Când eram de vârsta ta, bunicul meu mi-a cumpărat o brăţară cu rubine. Era prea mare pentru mine şi-mi aluneca de pe mână. Mai târziu mi-a spus că-l rugase pe bijutier s-o facă astfel. Marimea ei trebuia să fie un simbol al dragostei lui. Mai multe rubine, mai multa dragoste. Dar n-am putut niciodată s-o port de bunăvoie. N-am putut s-o port deloc. Aşa că iată ce vroiam să-ţi spun de fapt: dacă-ar fi să-ţi dau acum o brăţară, ţi-aş măsura încheietura mâinii de două ori.

Extrem de tare şi incredibil de aproape - Jonathan Safran Foer

„Trăim în succesiune, în diviziune, în părţi, în particule. În acelaşi timp în om este sufletul întregului; tăcerea înţeleaptă; frumuseţea universală, cu care fiecare parte şi fiecare particulă este relaţionată, eternul UNU. Şi această putere profundă în care trăim şi a cărei beatitudine ne este accesibilă, nu este doar auto-suficientă şi perfectă la orice oră, ci actul perceperii şi obiectul perceput, spectatorul şi spectacolul, subiectul şi obiectul, sunt una. Noi vedem lumea bucată cu bucată, luna, soarele, animalul, copacul; dar întregul, din care acestea sunt părţi strălucitoare, este sufletul.”

„The Over-soul” („Suprasufletul”) :Ralph Waldo Emerson

Sunt oamenii atrasi unul de altul din cauza povestilor pe care le poarta in ei? La biblioteca, mi-a fost imposibil sa nu observ ca unii cititori imprumutau aceleasi carti. Nu pareau sa aiba ceva in comun, dar cine stie cu adevarat din ce este o persoana facuta? Necunoscutul, enigma, adevarul profund. I-am observat pe toti: cei care si-au pierdut directia, cei care si-au trait viata la maxim, cei care trebuiau intotdeauna sa dovedeasca ceva, cei care, ca mine, si-au pierdut capacitatea de a simti.

Alice Hoffman - Regina de gheata

Ce ciudati sunt oamenii... e de-ajuns sa inspir de cateva ori din aerul neinceput al primilor zori si sa uit dezlantuirea de griji de cu o noapte-nainte.Imi imaginam ca e toamna, ca sa-mi induc o stare de bine. Intotdeauna mi-a placut toamna. O prefer oricarui anotimp. de fiecare data imi imaginez lupta care se da la capatul fiecarei frunzulite,gata sa devina rumena, dupa o vara in care a mustit de frumusete, verticalitate si verde fara dubiu .... Odata aramie, frunzei nu-i mai ramane decat sa se predea si sa porneasca, agale, spre un destin care dureaza, de fiecare data, o iarna.... si sa stea cu fata la pamant. De aceea imi place toamna, pentru ca, fara prea mare filosofie, face din scurta ei trecere prin an un moment de impacare si rascruce.

Trei motive - Gabriela V Firea

Gabriela. Un nume! Un om! Un destin! Un suflet care a cunoscut zborul, dar acum se recunoaşte prizonier al unei singurătăţi aurite. Condiţiile materiale ale familiei în care s-a născut, educaţia deosebită primită, seriozitatea cu care a terminat facultatea prevesteau pentru ea un drum al reuşitelor pe toate planurile. Dar, de cele mai multe ori, Dumnezeu are pregătite pentru fiecare din noi alte planuri decât ale părinţilor sau chiar ale noastre. Trăim cu iluzia că doar de noi depinde să reuşim, că este suficient să avem o diplomă importantă, condiţii materiale care să ne asigure bunăstarea şi independenţa, părinţi devotaţi, prieteni influienţi şi drumul nostru spre culmea gloriei va fi presărat doar cu flori.

Nimic mai fals! Asfaltul perfect al autostrăzii succesului, coboară uneori foarte abrupt, în noroiul adânc al unui drum de neânţeles pentru cei care îşi privesc descumpăniţi picioarele învinse de paşii chinuiţi ai eşecului şi disperaţi, strigăm spre Cer: “Doamne, de ce eu?” Şi nu întotdeauna, primim şi răspunsul. Fiecare clipă a vieţii noastre este îngăduită şi ocrotită doar de Dumnezeu. Doar El rânduieşte rosturile noastre. Restul, e doar iluzie!

EXMATRICULAT DIN VIATA Georgeta Nedelcu.

Am si eu o carte primita cu autograf de la d-na Nedelcu. Se numeste "Si pestii vorbesc". Scrie bine!

Mi-a placut fragmentul postat.

Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?

Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop

Despre iubire
Autor: Stendhal


In dragoste, barbatii se expun framantarilor tainice ale sufletului, femeile se expun batjocurii publicului. Ele sunt mai timide, si de altfel, opinia publica conteaza mult mai mult pentru ele, caci trebuie neaparat sa fie respectata. Ele n-au mijlocul sigur de a subjuga opinia, punandu-si o clipa viata in pericol. Femeile trebuie sa fie deci mult mai neincrezatoare.
Datorita obiceiurilor vietii lor, toate framantarile sufletesti care formeaza varstele de nastere ale iubirii sunt la ele mai blande, mai timide, mai lente, mai putin hotarate; ele au deci mai multa dispozitie spre statornicie; pesemne ca le vine si mai greu sa renunte la o cristalizare inceputa.
Vazandu-si iubitul, femeia judeca repede sau se lasa in voia fericirii de a iubi, fericire din care e trezita in mod neplacut daca el intreprinde cel mai mic atac, caci trebuie sa renunte la toate placerile ca sa se apere.
Rolul indragostitului e mai simplu. El priveste ochii celei pe care o iubeste si un singur zambet poate sa-l duca la culmea fericirii, iar el cauta neincetat sa-l obtina. Barbatul e umilit de durata prea indelungata a asediului; aceasta, dimpotriva, face gloria femeii.
O femeie e in stare sa iubeasca si, timp de un an intreg, sa nu-i spuna zece sau douasprezece cuvinte barbatului iubit. Ea isi noteaza in inima de cate ori l-a vazut; de doua ori s-a dus cu el la spectacol, de doua ori l-a intalnit la cina, el a salutat-o de trei ori la plimbare. Intr-o seara, la un joc de societate, el i-a sarutat mana. Se poate observa ca de atunci ea nu mai ingaduie, sub niciun motiv si chiar cu riscul de a parea ciudata, sa i se sarute mana.