Fragmente literare care ne-au plăcut

Rezumarea primului mesaj :

Voit, obligaţi (sper că nu!) sau provocaţi, citim; aici lansăm porovocarea. De ce? Pentru că cititul poate avea (eu cred că are) un mare aport în ceea ce suntem sau am putea deveni. Citind completezi ceea ce trăieşti, îţi deschizi orizonturi, înţelegi diferit lucrurile trăite şi priveşti altfel spre cele viitoare.
Nu ştiu ce vă place vouă să citiţi dar eu savurez aproape orice are ceva nou şi interesant să-mi spună.
Achiziţionarea unei cărţi reprezintă ceva plăcut pentru mine, sunt ca un copil care primeşte o jucărie nouă.

Aici e locul fragmentelor care ne-au plăcut; menţionăm autorul şi cartea aferentă.
E un mod de a recomanda şi altora ceea ce a reuşit să ne marcheze.

încep eu:

Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea." M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.

Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Iona - Marin Sorescu

ANAIS NIN

Trăiesc într-un fel de cuptor de sentimente, iubiri, dorinţe, invenţii, creaţii, activităţi şi reverii. Nu-mi pot descrie viaţa în fapte pentru că extazul nu rezidă în fapte, în ce se întâmplă sau în ce fac, ci în ce se stârneşte în mine şi ce se naşte din toate astea

N-o să mă cunoşti niciodată prin trecutul meu, ci numai prin ceea ce sunt pentru tine şi cu tine; şi asta pentru că tu, aşa cum eşti, scoţi la iveală tot ce e mai bun în mine; exorcizezi şi aduci la suprafaţă un eu pe care alţii nu l-au cunoscut. Şi nu vreau să spun că voi înceta să fiu ceea ce sunt, pentru că am multe să-ţi dăruiesc.

Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât n-o va interesa nici un alt bărbat.

Dispretuiesc proportiile, masurile, tempo-ul lumii obisnuite. Refuz sa traiesc in lumea obisnuita ca o femeie obisnuita. Sa ma implic in relatii obisnuite. Vreau extaz. Sunt o nevrotica in sensul ca eu traiesc in lumea proprie. Nu ma voi conforma lumii. Ma conformez doar mie insami.

Sunt un artist, dar nu trăiesc ca un artist. Eu sunt dramă, exotism, insula pe care n-am văzut-o niciodată. Sunt necunoscutul... Nu vreau putere, ci numai artă şi pasiune

snow a scris:ANAIS NIN
Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât n-o va interesa nici un alt bărbat.

si o femeie vrea la fel
numai ca stie ca e imposibil, arta si pasiunea nu sunt facute sa fie impreuna, sunt o combinatie instabila

Octavian PALER – Paradis fara sarpe
Barbatilor nu le place sa le spui in fata ce crezi despre ei. Au nevoie sa fie laudati, chiar cand nu merita, si sa li se dea impresia ca omenirea depinde de ei, chiar cand sunt niste ratati.

E mult mai usor sa admiti adevarul decat sa minti. Pentru ca numai minciuna trebuie nascocita. Adevarul nu cere decat sa-l recunosti, pe cand, ca sa minti, trebuie sa-ti bati capul, sa ai imaginatie si memorie buna, ca sa nu te incurci.

Daca nu suntem curve, barbatii ne cred niste gaste visatoare care abia asteapta sa fie mintite. Si, uneori, chiar asa ne comportam, din pacate.

N-am putut iubi niciodata un barbat pe care-l simteam inferior mie. Am simtit nevoia sa admir pentru a ma darui.

Barbatii nu pricep decat foarte rar ca femeia este o fiinta curioasa. Nu-i place sa fie sclava decat daca isi leaga singura lanturile. Daca altcineva vrea s-o lege cu de-a sila, se revolta, sufera sau se ofileste. Nu se poate simti fericita in robie decat daca a vrut.

Unii ma invidiaza pentru tineretea mea. Acestora imi vine sa le strig: „Pentru Dumnezeu, sunt mai batrana decat voi. Nu va luati dupa aparente. Eu sunt ca o ruina stralucitoare. Pot sa stralucesc fizic, si o fac, recunosc, din orgoliu, dar pe dinauntru sunt o ruina“. Si n-as exagera, va asigur. Ma imbrac cu grija, tin sa fiu eleganta, fiindca o femeie nefericita nu-si poate ingadui sa umble oricum.

Traim intr-o lume in care viata fiecaruia depinde de altii. Nu e de ajuns sa visezi. Mai trebuie sa nu vina cineva care sa te azvarle intr-o cocina. In zadar am vrut eu sa fiu buna si generoasa. M-am ferit sa fac vreun rau cuiva. Si la ce mi-a folosit? Idealismul nu valoreaza doi bani, daca n-ai si putin noroc. Or, eu n-am avut. Si nimeni n-a banuit ca, sub masca mandriei mele, o proasta astepta sa fie trasa pe sfoara.

Toate adulterurile au in spatele lor o mare plictiseala.

El, Don Juan, isi face loc in golul creat de ceea ce nu le oferiti voi, barbatii, femeilor. Barbatii isi imagineaza ca femeile exista pentru a fi ei fericiti.

Orice femeie vrea sa fie iubita pentru ea insasi, nu fiindca exista „iubire“ pe lume.

Barbatii care mint jurand pe vesnicie. Ei jura pe ceea ce n-au! Vesnicia nu e a nimanui.

Sistemul ipocrit pe care se bazeaza barbatii, potrivit caruia femeile trebuie sa fie multumite cu viata searbada oferita de ei.

Dupa o anumita varsta, barbatii nu au decat foarte rar simtul ridicolului. Vor sa se afiseze, neaparat, cu fete tinere. Nu-si dau seama ca sunt caraghiosi si ca lumea sa uita cu mila la ei. Cum de sunt atat de prosti, incat sa-si inchipuie ca o femeie tanara, care le-ar putea fi chiar nepoata, cade lata, de amor, atunci cand da cu ochii de ei? Explicatia o cunoasteti. Banii si celebritatea atrag, cum atrage fluturii o lampa aprinsa.

Una ca mine ramane visatoare si dupa ce a trecut prin infern, asa dupa cum un idiot ramane idiot si dupa ce a trecut prin rai. Ultimul barbat pe care am facut greseala sa-l cred (fiindca noi, femeile, nu ne invatam niciodata minte, ii luam in serios pe barbatii care fac pe sentimentalii si suntem surprinse cand, dupa ce-si ating scopul, ne intorc spatele) mi-a zis cu raceala intr-o zi: „Ce-ar fi sa ne intelegem?“ „Cum adica?“, am intrebat eu cu un inceput de speranta. „Sa facem un targ“, mi-a zis. Tot nu intelegeam. „Ce fel de targ?“ El ranjea. „Tu ma scutesti de scene, iar eu iti las lantul de aur pe care ti l-am daruit“. Mi s-a urcat sangele la cap. M-am intors spre caseta de bijuterii, am rupt lantul si l-am azvarlit: „Ia-l si pleaca, sa nu te mai vad“. Dar, dupa ce a inchis usa, m-am pornit sa plang ca o proasta. Tacerea urla, parca, in jurul meu. Cateva saptamani am stat nemiscata langa telefon. Speram ca ma va suna. Eram gata sa-i iert orice si sa nu-i mai reprosez nimic.

Don Juan nu lasa amintiri urate in urma lui, cand isi ia talpasita, deoarece femeia cu care a petrecut o noapte de dragoste n-a apucat sa se deprinda cu el. Nu s-au creat obisnuinte. Nu ajungi sa te certi cu el, sa te impaci, sa-i afli metehnele, sa-i ghicesti reactiile, sa banuiesti cand te minte si sa te induiosezi cand iti cere iertare. In clipa in care pleaca, Don Juan e un necunoscut care ti-a oferit cateva clipe de extaz. Pe cand un barbat de care te-ai legat prin nenumarate nimicuri te raneste in momentul cand pleaca. Si, uneori, rana nu se mai vindeca.

Barbatilor nu le place decat sa le canti in struna si sa te transformi in obiect. Daca n-o faci, se plictisesc si te tradeaza. Cauta pe alta care intelege mai repede ce vor ei. Barbatii vor cariera, vor glorie, vor bani, nu dragoste. Amintiti-va ca Penelopa a stat zece ani sa-l astepte pe Ulise. Si n-a gasit ceva mai bun sa destrame noaptea decat panza pe care o tesea ziua. In vremea asta, Ulise se distra cu nimfa Calypso.

Nu eram potrivita nici pentru o manastire, nici pentru un bordel.

Simteam pentru el un fel de dragoste amestecata cu mila. Aveam, parca, o misiune in armata salvarii.

As dori sa traiesc iubirea, nu sa emit teorii despre ea.

Amintirile iti pot otravi viata.

Interesant.....fragment (ufff si am aflat ca s-au terminat voturile mele)

Mereu îţi faci prieteni noi şi nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleaşi persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viaţa noastră. Şi cum ele fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor, se enervează. Fiindcă toată lumea are o noţiune exactă despre cum trebuie să ne trăim viaţa. Şi nimeni nu ştie cum trebuie să-şi trăiască propria-i viaţă

PAULO COELHO -Alchimistul

De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti

Paulo Coelho - Zahir

Poate e prea devreme, dar asta mi se pare putin trasa de par:


"Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti"

Însemnările unui nebun este prima mea lectură aparţinând lui Nikolai Vasilievici Gogol, la început nu am ştiut la ce să mă aştept iar în final mi-am dat seama că am rămas cu un amalgam de impresii. Lucru bun, ce-i drept, tot ce rămâne este o analiză a lor, mai mult sau mai puţin coerentă.

Nu aş putea realiza o analiză a contextului, deşi asta ar fi cea mai pertinentă abordare, nici măcar nu pot spune despre N. V. Gogol dacă a fost cunoscut mai degrabă ca dramaturg decât ca prozator, şi nici Rusia anilor 1800+ nu-mi este familiară, aşa că am să fac totul simplu şi frumos, adică la nivelul simţului comun al unui "cititor amator".

Nu aş refuza niciodată poveştile unui nebun frumos, şi aşa e nebunul nostru: frumos, zăpăcit, îndrăgostit şi inocent.
Nu am să stau să comentez nebunia lui Axenti Ivanovici, scrisorile căţeluşei Meggy au fost o "inervenţie" nesănătoasă, cu siguranţă "not my cup of tea"; în ciuda acestui fapt, am continuat să citesc, de dragul nebuniei, de curiozitate şi în căutarea acelui "ceva" care trece o lectură din "anost şi plictisior" înspre "cel puţin interesant". Totusi, cine dintre noi (mediocrii) s-a gandit sa aduca vorba (si) de trairile plicticoase ale unui schizofrenic?

Am fost surprinsă de felul cum ideea nebunului îndrăgostit se evaporă printre rânduri, parcă ai trece de la o poveste la alta. În primă parte totul gravitează în jurul pasiunii lui faţă de Sophie, stângăciile şi încercările lui de a o cunoaşte, de a avea acces la un foarte puţin din lumea ei, ca mai apoi , odată cu "drama" Spaniei de rămâne fără rege, trece şi cititorul în altă dimensiune.
Partea a doua a însemnărilor e tristă, imaginaţia lui e simpatică dar felul cum cei din jur reacţionează la visul lui este trist. În final, totul devine o dramă, o situaţie nefericită a inocentului, a visătorului în luptă cu 'normalul', într-o luptă în care şansele nu au fost, nu sunt şi niciodată nu vor fi egale.


Şi câteva citate simpatice şi reprezentative ideilor de mai sus:

Numai bani vor patrioţii ăştia! Pentru bani, îşi vînd mamă şi tată şi chiar pe dumnezeu! Vanitoşi! Vînzători de dumnezeu. Toate astea-s vanitate, iar vanitatea vine de la o băşicuţă pe care o au sub limbă; iar în băşicuţă se află un viermişor de mărimea unei gămălii de ac — şi toate acestea Ie pune la cale un bărbier care locuieşte pe Gorohovaia, nu-mi amintesc cum îl cheamă, dar se ştie precis că el, împreună cu o moaşă, vrea să răspîndească religia mahomedană în toată lumea.Se şi spune că cea mai mare parte a poporului din Franţa a ajuns să creadă în Mahomed.

Am descoperit că Spania şi China sînt una şi aceeaşi ţară şi numai ignoranţa noastră le desparte, considerîndu-le ţări deosebite.


Din cauza asta, luna e o sferă aşa de delicată încît oamenii nu pot trăi acolo. Acolo trăiesc acum numai nasurile. De aceea nu ne mai putem vedea nasurile. Ele sînt în lună. Cînd mă gîndeam ce materie grea e pămîntul şi că atuncea cînd se va aşeza pe lună ar putea să ne facă nasurile praf, m-a cuprins o atît de mare nelinişte ...


Nu! Nu mai pot răbda! Doamne, ce fac ei cu mine! îmi toarnă apă rece pe cap! Sînt neîndurători, nu mă iau în seamă şi nu mă ascultă! Ce rău le-am făcut? Pentru ce mă chinuie? Ce vor de la un nenorocit ca mine? Ce le pot da eu lor? N-am nimic. M-au părăsit puterile şi nu mai sînt în stare să suport toate chinurile astea; capul îmi arde şi totul mi se învîrteşte înaintea ochilor! Salvaţi-mă! Luaţi-mă de aici!

— Cert e că în această clipă nu vreau să amân o întrebare: mi-a zis Donciu că i-ai povestit despre D., evident că i s-a părut neobişnuită trăirea ta pentru o femeie pe care nu ai văzut-o de atâţia ani. Spune-mi, e chiar adevărat? Adică ştiu că e adevărat, te cunosc bine, dar vreau să îmi zici mai multe.
— Scriam ceva în urmă cu câtva timp, nu mai ştiu, o săptămână, două... Venisem de la Nocrich, sfârşit, vânasem ştii tu ce, purtam trofeul în mine când, de fapt, voiam femeia, aveam deci şi nu aveam nimic, poate doar amintirea caldă a degetelor Andrei arzându-mi palmele, trupul ei sprijinit de al meu, înnebunitor, în microbuz. Sosisem, aşadar, frânt, seara, am deschis uşa şi atunci am simţit cum strigă ceva în mine, cum se răsuceşte şi se zvârcoleşte o fiinţă de aer – nu are nicio legătură cu femeile-scrisori-de aer – pe care nu reuşeam să o întrezăresc. Nu era ceva legat de Andra ori de altcineva, am simţit imediat, dar ce anume nu îmi puteam da seama.
M-am dezbrăcat încet, special, tocmai pentru a găsi un rost acelei zbateri. Care devenea din ce în ce mai accentuată. O zvârcolire nebună, dureroasă chiar, un fluid rece, cu totul altfel decât cel ce îmi irizează tâmplele şi îmi stârneşte simţurile atunci când e vorba de Andra. Conştientizam cu stupoare că intuiţia mea era bătută, pusă în lanţuri, amorfă, beată şi neputincioasă. Evident, mi-am spus eu, nu o să pot adormi până nu aflu cine mă asaltează în acest mod aparte. M-am aşezat în fotoliu şi am început să mă gândesc, m-am concentrat până când am simţit cum îmi explodează fruntea: în creierul meu, legat într-un sinopsis, trecutul se năpustea printr-o pâlnie uriaşă, în mine, cu un vacarm trepidant: alergam înapoi în labirintul meu, departe înapoi, şi fiinţa aceea de aer tot nu îmi apărea.
O simţeam în continuare zvâcnindu-mi înăuntru, spărgându-mi pieptul. Apoi, dintr-o dată, i-am simţit energia, de verde crud şi, încet-încet, fiinţa de aer a început să se contureze în nebuloasa din care era învăluită, i-am simţit tremurul aspru şi am avut revelaţia: fiinţa de aer era o plantă cu sânge de sevă. Crescuse în mine de atâta vreme şi dintr-o dată devenise mare, nu mai încăpea în mine. Era curios, ştiam că o sădisem acolo, dar nu aveam idee când şi cine era, de fapt. Cel puţin eram mai liniştit: aflasem cine se zbătea şi mai aveam deci de conturat un nume, un chip, o identitate. Stăteam, aşadar, în fotoliu, în cameră era linişte... M-am ridicat şi am închis telefonul, mi se părea monstruos să sune cineva în clipa aceea, sigur mi-ar fi anulat orice trăire.
Cine este planta aceasta? mă întrebam în gând, obsesiv. În alte cazuri aş fi avut răspunsul imediat, dar atunci întârzia să apară şi asta mă intriga. Poate că planta zăcuse prea mult în uitare şi memoria mea încerca destul de greu să o reactiveze. Asta e, mi-am zis eu ca o eliberare, de ce să recurg la memorie când mai bine ar fi să cer ajutor simţurilor, trăirilor mele supralucide. M-am depărtat deci de acea goană nebună prin pâlnia uriaşă, eu, un alt eu, şi m-¬am postat într-o aşteptare senzorială. Cu venele pulsând şi mintea vibrând încet. Departe de vaierul fugii înapoi prin labirint. Atunci, mi-au răsunat în gând, ca foşnetul unor mâini calde aşezându-mi-se pe frunte, cuvintele:
KTÊMA EIS AEI!
Ca un dangăt de clopot au sunat, o dată, de două ori, de trei ori. Doamne, asta este, mi-am zis eu, cifra trei a sosit, mi-a împlinit Sfânta treime, o simt clar conturată. Ecoul lor făcea ca tâmplele să mă doară de uruitul sinistru, de scrâşnet, al reverberaţilor. Şi, dintr-o dată, mi-am amintit: planta cu sânge de sevă era D., comoara pe care o sădisem în mine, demult, ca şi cum aş fi ştiut că am să revin la ea într-o zi. D. este comoara, un bun pentru totdeauna, „achiziţia” mea definitivă de dragoste, pentru că, dacă îţi aduci aminte, eu nu pot să renunţ la nimeni. De aceea o simt, ca şi atunci, definitivă.
— Definitivă, dar poate şi a altuia, spune Celia uimită de această istorisire.
— Nu asta are importanţă, continui eu încercând să îmi amintesc cât mai exact ce trăiri mă nimbaseră în seara aceea. Am avut, aşadar, revelaţia şi apoi ecoul acestei revelaţii: descoperisem cine era planta cu braţe de femeie. Care mă înlănţuiau tandru, strigându-mă. Era ciudat, parcă mai simţisem cândva acelaşi dangăt, însă mintea mea nu era, poate, pregătită să-l audă. Or, eu eram, probabil, un zeu surd pe cale să şi orbească, nu ştiu. M-am ridicat şi am privit afară, în noapte; priveam în mine, prin tunelul lung, şi m-au inundat câteva amintiri despre ea, atât de puţine. Dar desăvârşite. Am stat şi m-am întrebat: de ce numai ea, dintre atâtea alte fiinţe ce mi-au atins viaţa, a reuşit să mă înmrejmuiască cu atâta forţă? Şi de ce am simţit-o pură din prima clipă în care am văzut-o?
— Sunt curioasă să aflu ce înseamnă la tine puritate? întreabă Celia.
— Puritatea unei vârste, deoarece atunci când am cunoscut-o era foarte tânără, şi această puritate e asemeni unei mlade tinere, nebiruită de soare.
— Ai mai revăzut-o apoi?
— Nu, şi asta o să ţi se pară curios. Ne-am scris un timp, relativ scurt, şi rar, doi ani, poate puţin mai mult, şi apoi neantul. Nu ştiam însă că, fără să vreau, o sădisem în mine şi ea a rătăcit înăuntrul meu, ca Psyche, căutându-şi zi şi noapte bărbatul, lovită de chinuri.
— De ce ca Psyche?
— Mi-a mărturisit, după ce i-am scris, că a avut o decepţie în dragoste şi că de atunci nu mai are încredere în nimeni. Evident, de ce tocmai eu aş fi acela care să îi redea încrederea?! Pur şi simplu, aşa i-am intuit trecutul: învăţând şi neavând timp pentru dragoste. Iar atunci când dragostea a venit, întruchipată într-un bărbat, ea a crezut că e cea adevărată, apoi drama. Autoînşelarea blestemată. De aceea am zis căutându-şi zi şi noapte bărbatul: visele şi dorinţele ei au fost lungi, nopţile la fel, iar zilele, o altă căutare.
— Totuşi, cum o simţi, ce vibraţie ai pentru ea? În afară de ce i-ai povestit lui Donciu...
— Am sunat-o în urmă cu câteva zile. Dar mai întâi să o iau cu începutul, după ce am primit scrisoare ei. Care m-a răvăşit într-un fel care mă captivează şi în clipa aceasta. Ce poate fi mai tulburător decât scrisoarea unei femei singure, aşteptând cuminte să i se împlinească destinul, rostindu-mi cuvinte dintr-un trecut ce ar fi putut fi al nostru? Răspunsul ei a venit ca un val uriaş, spulberând totul în cale. Întrucât mă aşteptam să îmi răspundă nişte pănnţi revoltaţi de îndrăzneala mea, ori poate un soţ gelos şi frust, ba chiar mă aşteptam să nu primesc vreun răspuns. Cine eram eu, să revin după atâta vreme?
— Neomenescul Malvin Calogeras, care crede că atâţia ani înseamnă ieri şi că oamenii dragi sunt nişte personaje dintr-o carte deschisă...
— După atâta vreme? I-am răspuns deci cu toată sfâşierea din mine, încimentată într-o vibraţie prelungă, de alămuri orientale, şi aceste alămuri îmi răsună şi azi în întreaga fiinţă. I-am mărturisit ce-am gândit, pe faţă, fără să mă gândesc că vorbele mele ar putea părea forţate, forţând un prezent prea cuminte. Apoi am căutat-o de câteva ori la telefon, mă obseda vocea ei, voiam să o aud şi să o recunosc, dar nu era acasă. Îmi imaginam o voce inflexibilă, cu intonaţie calmă, aşezată, tipică Ardealului. Ciudat, formam numărul, cu răsuflarea tăiată, implorând să răspundă şi apoi, brusc, îmi doream să nu răspundă, ca să nu mă inunde acea voce dragă, ca să amân încă o zi clipa în care îi voi spune că sunt eu. O alternanţă stranie, ca şi trăirea mea. Când mă domina prima variantă, sunam uneori de mai multe ori în aceeaşi zi tocmai ca să îi aud vocea, să mă obişnuiesc cu ea, să o recunosc, deşi îmi era peste putinţă acest lucru. Zilele treceau şi eu îmi vedeam de ale mele. Până într-o dimineaţă în care, obişnuit să mă delectez cu această alternanţă puerilă, parcă numărul mi-l dăduse doar ca să îmi încerc voinţa, am sunat-o şi am rămas împietrit cu receptorul în mână când am desluşit chiar glasul ei. Nici nu mai ştiu ce am bâiguit – poate că nu vorbeam eu –, ce i-am spus. Dar am simţit-o atât de aproape, chiar dacă nu ne-am zis mare lucru. Am vorbit mult, pipăindu-ne distanţele, ca să vedem dacă vom fi noi, cândva.
— Când vii la Cluj? m-a întrebat ea la un moment dat, direct, fără nicio urmă de reţinere.
Ce putea fi mai sfâşietor decât chemarea ei?! A întrebat ca şi cum era sigură că voiam să alerg la ea. De fapt, avea şi de ce, doar îi scrisesem exact cu dorinţa acestei chemări. M-am gândit, după ce a închis, la Andra, la Salustia, foarte puţin la Theodonia, şi pentru prima dată m-am simţit în dificultate. De ce trebuie să aleg tocmai acum? m-am întrebat eu încercând să reţin cât mai mult în minte ecourile chemării aceleia. Adevărul e că nu mai o doresc pe Andra, o simt din ce în ce mai străină în mine, chiar dacă îi desluşesc şi mai aprigă dorinţa de a ne împlini în dragoste, dar ce vină am că planta aceasta cu sânge de sevă nu a mai avut răbdare să zacă la întuneric? Vrea la soare, poate că a simţit că Procris a murit DEFINITIV ucisă de astrul necruţător, şi binecuvântat, şi că povestea de după legendă nu poate dura concomitent cu tremurul ei vegetal. M-a simţit zvârcolindu-mă între incertitudini şi premoniţii şi ţine cu orice preţ să anuleze această zbatere. Întrucât cine poate să mă cunoască mai bine decât această plantă gânditoare, care a crescut odată cu mine, a convieţuit cu mine şi a avut aceleaşi experienţe de viaţă ca şi ale mele?
— Tu şi cu premoniţiile tale, zice Celia privindu-mă atentă. Sunt curioasă dacă o să se adeverească, dar parcă îmi e teamă că voi aştepta degeaba. E imposibil să nu fi avut una şi în cazul misterioasei D.
— În cazul ei nu e nevoie să am premoniţii. Ştiu sau nu, pur şi simplu, dacă va fi ceva. În sfârşit, am sunat-o ieri. Mi-a răspuns şi s-a întrerupt legătura. Vorbeam cu... atât a apucat să rostească şi apoi nimic. Doar eu mut la celălalt capăt al unui labirint de cuarc. Cuarcul neliniştii mele, cenuşii... Poate nici nu s-a întrerupt şi a închis ea. Spunându-mi deci să nu o deranjez atunci. Sun din nou, cu durerea lui Ixion, întorcându-se mereu pe roata sa.
— S-a întrerupt, cred că telefonul meu este de vină. Vorbeam cu un prieten bun.
I-am spus că o să revin şi am închis. M-am închis în sfera acestui „Ştiu”. Am simţit că revederea nu o să fie aşa cum mi-am imaginat-o la nesfârşit de când îmi răspunsese la scrisoare, că vorbele mele şi ale ei sunt bune doar într-un roman pe care îl scriu din mers, în prezentul acesta. Ce-o fi însemnând prieten bun pentru o femeie singură de 30 de ani? Stau şi mă întreb... Or, poate temerile mele nu au niciun rost, nu sunt eu regele premoniţiilor subtile şi relevante?! Sună straniu la o femeie singură – cel puţin aşa mi-a dat de înţeles, dar asta nu înseamnă neapărat că trebuie să o şi cred – sintagma prieten bun. Ce şi-ar fi zis dacă i-aş fi precizat la rândul meu că nu pot vorbi, întrucât sunt cu o prietenă bună, de exemplu cu tine? Cine ştie ce ar gândi despre persoana ta. Oricum, i-am trimis câteva rânduri în care îi mărturiseam că se impune nu minutul de tristeţe, ci unul de luciditate. Că într-o dimineaţă m-am trezit cu câteva sfidări lermontoviene şi că nu înţeleg – nici nu trebuie – de ce mi-au venit în minte.
— Ce sfidări? Nu l-am citit pe...
— Dar de ţinut în bibliotecă îl ţii!
— Aflu abia în clipa asta de la tine, era imposibil să nu îmi fi răsfirat cu ochii titlurile. Arată-mi unde este volumul, în ce loc!
Ne ridicăm amândoi şi ne îndreptăm spre bibliotecă. Nu-mi mai aduc bine aminte în ce rând, însă felul în care Celia mă ţinea de braţ, sprijinindu-se de mine, indiferentă, scrutând în gol titlurile, mă întoarce pe dos. O simt la fel de provocatoare, dar o provocare genuină, fără nimic rău în ea, o plutire ca un spasm scurt, fără viitor, suficient sieşi, doar câteva clipe.
— Uite aici, îi arăt eu şi întind mâna stângă după carte.
Îi simt corpul prea aproape, tremurând. Vreau să mă desprind de braţul ei, însă îmi e imposibil. În fond, nu am făcut nimic, meditez eu, de ce să nu trăiesc puţin din acest gest nevinovat doar câteva secunde, cât o eternitate în mintea mea?
— Arată-mi unde, nu înţeleg la ce anume te-ai referit, spune Celia desprinzându-şi încet mâna de pe braţul meu, parcă prea încet, ca o sfârşire. Deschid cartea şi încerc să îmi amintesc pagina, cel puţin capitolul. Găsesc după un timp pasajul şi i-l arăt. Apoi, Celia începe să citească:
— Singura mea menire pe pământul acesta, mă gândeam eu, să fie, oare, aceea de a distruge speranţele altora? De când trăiesc, mi-a fost întotdeauna scris să contribui la deznodământul unor drame străine, ca şi cum fără mine n-ar putea nimeni să moară sau să fie deznădăjduit! Am fost personajul nelipsit al actului al cincilea. Împotriva voinţei mele jucam rolul penibil al călăului sau trădătorului» (... )
— De ce mi-a dat speranţe?
— De ce ai sperat? Înţeleg să doreşti şi să obţii ceva – dar să speri?
Cât îmi place defetismul rus, de stepă, aspru şi lucid! mă gândesc eu.
— Înţeleg de ce i-ai amintit de aceste sfidări, Malvin, spune Celia surâzând. Ai vrut să o aperi, să o protejezi, să îi arăţi că trebuie să aibă spatele acoperit. Să nu spere degeaba în cazul în care nu veţi reuşi să ieşiţi din labirintul depărtării voastre.
— Sper că a înţeles esenţa gândului meu. Am întrebat-o apoi câtă asemănare sau complementaritate este între lumea cărţilor şi cea a retortelor. Obsesia mea: de ce tocmai Lermontov îmi vine în minte exact cu câteva zile înainte de a pleca la ea.
— Până la urmă te-ai hotărât? întreabă oarecum ezitantă Celia. Parcă era vorba să pleci cu Pictorul şi Andra la Brunduri?
— S-a amânat pentru altădată, asta e. În plus, simt că am nevoie de o călătorie ca de o nouă muncă a lui Hercule, să mă sfârşească sau să înving. De fapt, trebuie să înving planta aceasta, care a stat prea mult în mine, Celia, trebuie mai ales să mă înving pe mine şi apoi să o supun. Unei aşteptări ori, poate, altei depărtări.
— Ce bine te simţi tu, Malvin, scriind, chiar şi scrisori imposibile! Spune-mi, o să stai la ea sau la Hotelul Albastru?
— Nu cred că o să mă invite să rămân la ea. E absurd, dar imaginaţia mea explozivă poate închipui orice. Poate că nu sunt şi eu un prieten bun. De fapt, stau şi mă întreb: ce reprezint cu adevărat pentru ea? Un alt prieten? Un altul, sună straniu... Ştiu oricum, sigur, că am să merg în continuare prin acest labirint, cu toate farmecele şi primejdiile, şi tentaţiile lui, nimbat de o supraintuiţie şi având în spate o aventură a întoarcerii în care regăsesc atâtea energii nebănuite. Cine va rupe firul şi cine are să se piardă, nici nu mă interesează. Înseamnă că nu l-au ţinut bine. Simt nedefinit respiraţiile tuturor acestor femei din viaţa mea, din trecut şi din prezent, le precep calde în ceafă şi merg în continuare, întorcându-mă prin ele la mine însumi, întrucât totul se naşte din trecut ca să împlinească omul ce este în prezent, şi mâine va fi altul, şi nimic nu e nou sub soare, toate cuvintele acestea parcă au mai fost spuse, poate că le-a rostit altcineva, ori poate tot eu, dar în alt timp, în alte trupuri.
Mă gândesc la Tezeu în Infern, unde a fost condamnat să stea veşnic aşezat, şi mă văd pe mine, condamnat să scriu scrisori care nu ajung, să cunosc şi să iubesc femei care nu mai răzbat până la mine, să scriu iar şi iar, într-o pieire. Parcă am obosit să întind la nesfârşit firul... Sunt un Sisif orb, învins şi mut. Suportând o lipsă de EA, deşi EA ar trebui să însemne nu Andra, ci D.! Suportând enigma atâtor femei de aer, încât mi se pare nedrept să nu le desluşesc pe acelea în care stau cuibărite cel puţin nişte fiinţe cu care am vorbit, LE-AM VĂZUT, le-am auzit vocile vorbindu-mi mie, cine altul decât neomenescul Malvin Calogeras.
..........................
— N-am mai fost de mult pe la tine, mă trezesc eu în pragul uşii cu Celia într-o zi însorită, caldă. Ai slăbit sau mi se pare?
— Chiar mă gândeam să trec pe la voi zilele acestea, zic eu invitând-o înăuntru. Şi dacă ai venit să-mi aranjezi lucrurile, renunţă: n-o să ai mult de lucru.
— Oricum îmi place, replică Celia zâmbind şi privindu-mă atentă. Ce mult te-ai schimbat! Nu îmi convine însă că eşti obosit, dar te simt degajat şi mai liniştit într-un fel. Spune-mi, ce e cu tine, cum a fost călătoria, revederea cu D.?
— O să ajung şi acolo... Ce vreau să îţi mărturisesc e că trăiesc un început de revelaţie. Ţi-am vorbit de senzaţia pe care o am de ceva vreme, cum că alerg printr-un labirint până nu demult de cuarc? Ei bine, acum îi văd pereţii din sticlă, întrezăresc o ieşire, simt că m-am făurit, Celia.
— Mi-ar plăcea să fiu eu la capătul lui, reflectează ea, pierdută.
— Eşti, dar nu pentru mine. Şi apoi, cum îţi spuneam, văd un sfârşit de drum, îl simt aproape. Dar ceea ce e tulburător e că, în urmă cu două zile, la Andra, am înţeles totul. Ţi-am povestit cândva că m-a surprins făptul că învaţă polona. Acum ştiu că nu degeaba buchiseşte ea, e logic, vrea să se înţeleagă cu cineva pre limba sa. Auzi, face meditaţii şi citesc pe caietul ei fraze de genul „te iubesc” şi „ai fost departe de mine”: păi de aceea tot învaţă, ca să-i spună ăluia când o veni.
— Ia mai dă-o-ncolo cu poloneza ei cu tot, răbufneşte Celia. Am avut dreptate atunci când ţi-am zis că nu am încredere în ea. Zău aşa, îţi zice că te iubeşte, dar tot cu gândul la ăla este, învaţă cu sârg cum să-i spună „te iubesc” în slava lui. Cred că, de fapt, nu te iubeşte Malvin. Sau poate că vă vrea pe amândoi, mai ştii...
— Până la urmă se vor alege apele, poate deja s-au ales.
— Mă gândeam să-ţi reamintesc, rosteşte Celia apropiindu-se de mine şi petrecându-şi mâna dreaptă sub braţul meu, că voi fi mereu lângă tine, te rog să mă accepţi în continuare ca pe oprietenă, o soră, o mamă, dacă vrei ca pe o amantă pe care să o iubeşti în visele tale, nu mai pot să ţin în mine, de aceea am ales să-ţi mărturisesc toate acestea. E un gând curat, nu trebuie să mă simt vinovată, ştiu că vei înţelege, noi doi parcă am fost sortiţi unul altuia, numai că ne-am întâlnit prea târziu.
— Îmi dai o stare, nu ştiu cum s-o definesc, dar mă tulbură, eşti la fel ca Doria: îmi ceri să te accept ca prietenă şi îmi e foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea aceasta.
— Ce ciudat, abia acum rosteşti numele ei întreg, după ce ai revăzut-o, după atâta vreme. Spune-mi odată, nu mă ţine aşa! M-ai înnebunit, pur şi simplu, cum mi-ai descris recunoaşterea ei în acea plantă crescută în tine, cu vaierul acelui Ktêma eis aei, achiziţia ta definitivă.
— Mă doare această sintagmă, zic eu invitând-o pe Celia să se aşeze. Întrucât nu mi-o dă pe ea. În schimb, am rămas cu o obsesie definitivă. Aşadar, am plecat înainte de ivirea zorilor şi prima parte a drumului am condus încet. E inutil să-ţi mai precizez că tot drumul l-am făcut gândindu-mă mereu la ea, cuprins de tot felul de remuşcări – de ce n-am căutat-o mai demult ori de ce nu i-am scris în tot acest timp – şi imaginând tot felul de scenarii posibile, dar mai ales imposibile. Conduceam numărând fiecare kilometru parcurs, parcă prea încet. Voiam să ajung mai pede şi să-i ating degetele, deşi pare straniu, doream atât de mult să le am în palmă pentru a-mi confirma prin această atingere că Andra nu mai există pentru mine. Nu mai simt nimic pentru ea, îţi mărturisesc sincer, după ce am aflat de ce învaţă limba aceea, o doresc doar ca pe o altă femeie, frumoasă, e adevărat, cu un trup de amforă, la fel de adevărat, numai bun să îl tăvăleşti o noapte, cu furie.
Apoi a început să se lumineze şi mi-a venit în minte cuvântul „albas”, ţi-am vorbit despre aceste Tägelieder... Iniţial, am vrut să merg doar la ea şi apoi să revăd pădurea de lângă Nocrich, dar mi-am zis că, dacă tot sunt în drum, ar fi tentant să revăd satul Salustiei, mai ales gara aceea. Mi-am dorit chiar să o întâlnesc din întâmplare, să îi bat în poartă, însă ştiam că era absurd: ea nu îmi răspunsese decât într-o scrisoare laconică, rece, nu ştiam dacă este sau nu căsătorită. Ce rost avea deci să o deranjez? Şi am mai plănuit să trec şi prin Brunduri, e tot pe lângă Oradea, bunica Pictorului m-ar fi primit bucuroasă.
La Nocrich nu am mai ajuns, pentru că, în Sibiu, nu am găsit drumul. Am renunţat uşor să-l mai caut spunându-mi că voi vedea satul la întoarcere, voiam să ajung odată la Doria. Am trecut prin multe oraşe, dar nici în clipa aceasta nu îmi dau seama ce nume aveau. Intram, de exemplu, într-unul şi după câteva minute, la ieşire, nu reuşeam să îmi amintesc numele. Eram un miriapod întinzându-se spre ea, gândindu-se numai la ea şi conducând din reflex. Nu mai ştiu de câte ori am oprit pe drum sau de câte ori m-am rătăcit prin oraşe, pentru că nu mă uitam bine pe indicatoare, ori le priveam şi nu le înţelegeam. Nu mă înţelegeam nici pe mine, deoarece mă realcătuiam în mers, sfârşit.
— Cât alergi tu, Malvin, îmi dau seama, şi cât de dor călătoriile acestea inţiatice, parcă ai şti dinainte tot parcursul. Bănuiai, oare, că planta ta îţi va sparge pieptul, după atâta vreme?
— Tot vaierul a început cu redescoperirea acelui cufăr blestemat, cu scrisorile mele de demult, care au deschis în mine o hrubă, magia unui trecut strâns într-o diastimă strâmtă, ca un arc, de aceea m-a durut răbufnirea lui. Mă doare şi azi, chiar dacă mai puţin; îmi dau seama deci că închiderea acestui cufăr, într-un loc în care să nu dau mereu peste el, nu a rezolvat toate problemele. În prezent trebuie să suport lava pietrificându-se, mergând înainte prin labirintul meu de sticlă, într-o goană sinoptică, asemeni unui vârtej. Nu am bănuit, Celia, că un trecut te poate întoarce pe dos, anulându-ţi prezentul. Şi apoi trăirile pe care mi le-a generat, electrice, cu nervi lungi, spasmodice, unele de infarct, m-au făcut să ard şi să mă întreb ce rost au atâtea enigme – femeile mele de aer – dacă nu le desluşesc.
— Totuşi, care dintre ele, dintre aceste enigme cum le spui tu, te-a tulburat cel mai tare? În afară de Doria, desigur...
— Nu pot spune „în afară de Doria”: ea este desăvârşită, restul nu mai contează.
— Ce păcat că nu ţi-a scris şi Doria aşa, ar fi fost cu adevărat o comuniune între voi doi. Poate chiar versantele aceluiaşi munte vrăjit! Hai, spune-mi mai departe.
— Am ajuns în oraşul ei după zece ore şi jumătate. Evident, m-am rătăcit în centru, am parcat la întâmplare şi am căutat un telefon. Era straniu: parcă toate străzile erau la fel, cum schimbam direcţia, cum uitam din ce parte am plecat. Apoi, după ce am găsit un loc de parcare, am uitat, pur şi simplu, revenind din periplul meu, ce a constat în căutarea unui telefon ca s-o sun cât mai grabnic, unde îmi lăsasem maşina. M-a agasat ameţelea asta până am plecat, şi cred că dacă aş reveni acolo nu aş şti cum să mă descurc. Deci, am început să caut un telefon. Am găsit, în cele din urmă, unul, îmi e imposibil să îţi precizez pe unde anume, am sunat şi nu a răspuns nimeni. Am urât în clipa aceea, cu sălbăticie, telefoanele stradale! Şi doar îi spusesem să mă aştepte, să lase la o parte, cel puţin în ziua aceea, alte treburi.
Am închis şi am căutat un hotel, cu orice strop de energie pierzându-se undeva în oboseala mea accentuată de faptul că nu o găsisem acasă. Însă mi-am dat seama că habar nu aveam pe unde ar fi putut fi unul. Cum l-am găsit, nu îţi mai explic. Probabil că m-a ajutat intuiţia, cât îmi mai lăsase loc în ea, întrucât toată era dominată de Doria. Am urcat în cameră, m-am îngrozit de pustietatea aceea austeră, dar m-am resemnat într-un fel la gândul că nu am să stau prea mult acolo. Apoi am coborât şi am vrut să îi mai dau o dată telefon. Desigur, uitasem unde îl găsisem pe cel de la care sunasem prima dată, aşa că am refăcut mai multe itinerarii ca să îl descopăr. L-am desluşit, într-un sfârşit. Am sunat, cu spaima bietei Chelone, broasca ţestoasă din legendă, care îşi îngroapă ouăle în nisip şi îi este teamă să nu o apuce zorii. A răspuns ea, i-am zis unde sunt şi am revenit la hotel. Nu ştiu cum aş putea defini cât mai exact acea aşteptare: un timp sugrumat, care nu voia să se urnească mai repede, o imagine statică dintr-un cadru de film dat cu încetinitorul, un abis.
Stăteam pe pat şi nu mai puteam gândi, cu inima să îmi spargă pieptul, mai dureros cum o făcuse în urmă cu câtva timp planta din mine. Pe care acolo, în camera de hotel, aveam să o restitui Doriei, cum şi eu aveam să mă restitui ei. Retrăiam deci un sinopsis muribund, târându-se în faţa ochilor mei mai încet decât orice Adendotus bolnav, pe moarte. M-am revăzut pe mine, cu toţi anii mei, cu tot ce lăsasem acasă, în trecut şi în prezent, am cântărit tot ce aveam şi tot ce pierdusem, o aşteptam pe ea ca să îmi ofer un răspuns. De parcă nu îl ştiam. M-a bucurat faptul că Andra minte atât de frumos şi că iubirea ei pentru mine – sub cerul meu de sticlă – e bună doar într-o carte. Că dorul de Salustia mă îmboldeşte să îi bat în poartă. Că Theodonia are un trup atât de frumos, deşi eu vreau şi trupul, şi femeia. Şi deci din cauza aceasta, m-am gândit eu, vreau chiar să îi spun la întoarcerea mea acasă că totul între noi s-a sfârşit, că nu mai are rost să continuăm o legătură caudină. Cu temelie de ceamur, pe când eu o vreau din piatră.
În timp ce meditam la toate acesta, am auzit, în sfârşit, o bătaie uşoară în uşă. Timpul s-a oprit de tot, a explodat, pur şi simplu, în mine, m-a împrăştiat în zeci de fragmente şi am deschis uşa în efortul acesta de a mă recompune la loc, întreg, în faţa ei. A intrat ca un stol de păsări, un fâşâit, o plutire ca un efluviu. Am aşteptat să îmi întindă mâna, am dorit cu ardoare să o facă, amintindu-mi de gestul frânt al Andrei, în vizita noastră la Pictorul, dar am înlemnit. Răceala Doriei, o statuie vie plutind, m-a anulat, mi-a spus în clipa aceea totul. Râzând, pierit însă în mine, i-am luat EU mâna şi am sărutat-o, iar răceala ei m-a cutremurat. Apoi i-am mângâiat părul întrebând-o:
— Acesta-i cenuşiul de care îmi vorbeai? E straniu...
Aş fi vrut să o strâng în braţe, însă sobrietatea ei mi-a retezat orice impuls afectiv. Era stranie, de o frumuseţe aparte, reţinută, refuzându-şi orice emoţie şi cenzurându-şi gesturile, vorbele. I-am atins degetele şi iar m-am cutremurat: erau reci. M-am gândit la o prinţesă nordică, la simfonia Kulervo şi la Sibelius. Unde erau degetele arzânde ale Andrei, unde este ea acum? Dar unde sunt eu şi de ce mai trăiesc atât timp cât singurătatea aceasta a mea nu îmi dă un răspuns?! Doria era înconjurată de un scut şi nu puteam ajunge aproape de ea. Iar lucrul acesta mă revolta, nu mi se mai întâmplase până atunci, să simţi pe cineva drag cum încearcă cu orice chip să te ţină la distanţă.
Mi-a atras atenţia o anumită tristeţe din privirea sa, o răceală de ebenin, pe care doar un surâs a mai îndepărtat-o în timp ce îi vorbeam. Doamne, şi cât de rece îi era mâna! Ne-am privit un timp, studiindu-ne, i-am cercetat ochii şi i-am recunoscut nasul fin, acvilin, părul platinat în cenuşiul acela straniu, tenul puţin închis, contrastând cu auriul coafurii ce mi-a sărit în ochi din prima clipă, vestimentaţia, elegantă, fusta scurtă şi picioarele frumoase. Era acolo, în camera de hotel şi parcă nu pentru mine.
— O apariţie dintr-un film, vrei să sugerezi. De fapt, la ce te aşteptai? Mi-ai spus că era frumoasă atunci când ai cunoscut-o. Nu tot spre o altă frumuseţe trebuia să evolueze?
— Nu mă aşteptam să fie ATÂT DE APARTE. Continui: m-am îmbrăcat şi am coborât împreună. Nu o să uit niciodată privirea recepţionerei. Pe care Doria o rugase să îmi dea un semnal, atunci când a venit, neştiind că nu aveam telefon în cameră. Dar faţa recepţionerei evoluase de la o mirare tâmpă la un soi de admiraţie, deşi nu intuiam ce anume admiră: pe ea, pe noi, cuplul pe care şi-l imagina, plutirea nefirească a Doriei, o zeiţă scandinavă, frumoasă şi rece, lângă mine. Or, poate alături!
— Mă tulbură aceste două complemente. Ce înseamnă fiecare pentru tine?
— Când zic „lângă” mă gândesc la un însoţitor, în timp ce „alături” ar trebui să spună totul: comuniunea, dualitatea, fiinţa din doi. Deci, pluteam unul alături de altul, aşa am simţit atunci, am ieşit din hotel şi ne-am urcat în maşină ca să mergem la ea acasă.
— Pe unde stai, am întrebat-o eu, deşi era inutilă întrebarea mea, oricum nu ştiam încotro să o iau şi a trebuit să îi cer tot timpul lămuriri asupra drumului. Sunt atât de obosit, i-am mai spus, că nici nu ştiu cum de mai conduc singur.
— Ia-o pe aici, la dreapta, m-a îndrumat Doria.
M-am conformat, a fost cât pe aci să intru peste un refugiu, l-am ocolit în ultima clipă şi am conştientizat că în viaţa mea nu condusesem aşa de haotic. Cât mă tulbură femeia asta, mi-am zis eu în gând, şi cât mă inhibă!
— Ce bulevard e acesta?
— Pata, a răspuns ea. Mai mergem puţin şi prima la stânga este aleea Borsec.
— Ce nume straniu! Ce înseamnă Pata?
Doria mi-a răspuns ceva, dar am bănuit că nu a înţeles prea bine ce am zis.
— Vreau să spun ce semnificaţie are cuvântul?
— Nu ştiu, pur şi simplu.
Atât şi nimic mai mult. Nicio vibraţie. Nicio inflexiune a vocii. Cum poate fi atât de sobră, îmi spuneam eu, atât de austeră? Am luat-o pe prima stradă la stânga şi am parcat în faţa blocului ei. Am intrat în scară, cu ea mergând înaintea mea. I-am admirat din spate corpul suplu, chiar mi-aş fi dorit să îi ating şoldurile, ca să mă conving că e acolo, urcând plutind spre turnul în care nu voia să îmi deschidă uşa secretă a sufletului ei... Nu mai pot continua, îmi e, pur şi simplu, rău, acel rău care m-a cuprins în camera de hotel a doua zi, după ce ne-am despărţit.
— Chiar nu poţi să te detaşezi de ce a fost ieri şi ce se întâmplă azi? întreabă Celia contrariată. Malvin, tu te dărui prea mult, ţi-am mai spus lucrul acesta, şi ce puţin ţi se oferă. Tu, cu mintea ta, nu ai forţa să te rupi de vraja unei experienţe? Mai ales acum când ştii cine eşti, când te simţi făurit?!
— Mă doare lipsa de ea, zvârcolirea acestei obsesii definitive: de ce naiba nu putem fi împreună? Şi atât de des invocata depărtare. Cred că doi oameni care se iubesc sparg orice distanţă în kilometri, o anulează tocmai ca să fie alături.
— Poate că ea nu iubeşte...
— Nu mai vrea să iubească, am să ajung şi aici. Continui cu răul acesta, de fapt planta care a revenit în mine şi încearcă să îşi facă loc. Vieţuind într-o altă resurecţie. Urcam, aşadar, spre cer, prin cerul de sticlă spart de Andra cu duplicitatea ei. Dar nu spre un alt cer, am avut convingerea aceasta în timp ce deschidea uşa şi i-am zărit încă o dată chipul umbrit. Am vrut să îi cer degetele, dar am renunţat. Mi-am dezbrăcat haina şi am intrat în camera de zi. Mobilată simplu, parcă prea simplu. Un colţar în stânga, un birou, un raft de bibliotecă în dreapta lui, fără nicio carte. Mi s-a părut monstruos lucrul acesta, o bibliotecă, fie şi mică, fără cărţi! A mai salvat ceva din peisaj un tablou pictat de Dorin, fratele ei mai mare, din Elveţia, în care mi-am adâncit de multe ori privirile în clipele de tăcere intervenite în dialogul nostru.
— Ţi-am scris că o să îţi arăt o groază de fotografii, mi-a spus Doria punând pe birou două albume mari.
Am început să o redescopăr, fotografie cu fotografie. În străinătate, la ea acasă, pe stradă, la facultate, la o petrecere, ea, de cele mai multe ori gravă, o pasăre rănită...
— E ciudat, parcă ţi-ai fi angajat un fotograf permanent. Aici unde eşti, de exemplu?
— La celălalt frate al meu, în Elveţia.
— Şi personajul acesta mafiot?
— Ah, nu, nu e ceea ce crezi. A dorit şi el, dar nu am putut rămâne acolo pentru o casă şi o maşină. Nu se poate face nimic fără dragoste.
— Parcă zici ceva nou! Evident că fără iubire totul este sortit eşecului. Iubire lucidă, tâmpă, la prima vedere, cerebrală, sexuală, numai iubire să fie.
— Vreau să îţi mărturisesc că nu cred în dragostea fulgerătoare, de-o clipă!
E absurd, am meditat eu, gândindu-mă la Andra, la felul în care am recu¬noscut-o. Aş fi vrut să o întreb ce sentiment a încercat atunci când ne-am revăzut, să îi destăinui ce trăiri unice am avut, şi am, pentru ea – cum am desluşit-o în planta ce crescuse în mine –, să îi dezvălui totul ca să înţeleagă cine sunt şi de ce am venit la ea, la doar o simplă chemare. Să îi mai mărturisesc cât mă durea răceala ei, voită sau nu, eu, care înţeleg totul printr-o vibraţie, o sfârşire în această vibraţie, vibraţia unui sărut, a unei îmbrăţişări, a unei amânări de-o clipă a acestora, toate acestea aş fi vrut să i le spun şi nu put,eam nu voia să pot, nu mă lăsa.
— Nu mai crezi în dragoste, Doria, asta e.
— Am dat prea mult, Malvin, am avut atâtea decepţii, încât mi-e teamă de o nouă prietenie. Aş vrea un om care să mă iubească, dar să nu îi dau nimic.
— Şi cum ai putea trăi cu un astfel de om? Adică el ar putea rezista? Ar dura o asemenea relaţie pe jumătate? Do ut des – îţi dau ca să îmi dai, aceasta e cheia fiinţei din doi. Ce îmi spui tu sunt nişte absurdităţi!
Mă privea tăcută, în timp ce priveam fotografiile. Am tresărit la una, de demult, făcută în perioada în care o cunoscusem.
— Pe asta o recunosc, am exclamat eu, apoi m-am corectat, imaginea aceasta o recunosc, aici eşti tu, cea de atunci...
Am dat peste o altă fotografie, un el privind la aparat în scârbă, cu o altă greaţă.
— Cine e? am întrebat eu, deşi intuisem dinainte răspunsul.
Am pus alături fotografia, mai degrabă am aruncat-o repede peste celelalte, cu aceeaşi greaţă.
— Un fost prieten, inginer chimist. M-a chinuit mult, mi-a strivit personalitatea, era şi gelos... Nu şti, a explicat Doria cu vocea tremurândă, cât de îngrozitor m-a făcut să sufăr! De ce să mai dau totul din mine când nu mai am încredere în nimeni?
— Evident, un om inteligent nu poate fi gelos.
— ... striga după mine de la balcon să vin înapoi, să îmi schimb fusta, că e prea scurtă, deşi am purtat dintotdeauna fuste scurte.
— De ce ai stat cu el?
— L-am iubit, asta-i. Îl iubesc şi în prezent, dar nu putem fi împreună.
Am rămas surprins cu o fotografie în mână. Nu îmi venea să cred, parcă nu auzisem bine.
— E absurd: te-a chinuit şi ţi-a anulat personalitatea şi cu toate acestea îl iubeşti, dar nu vrei să fiţi împreună! Poate într-un film ar fi bună ideea aceasta, ori într-o carte.
Doamne, Celia, cât de chinuită a fost şi este ca să ajungă la o asemenea disperare de idei: să-l dorească tocmai pe acela care a chinuit-o! Ce naiba i-o fi făcut inginerul acela? Alt Instalator şi el, cu faţa aceea refuzată. Faţă de năucit! Îmi imaginez o întâlnire peste ani cu Doria, când îmi va spune că s-a căsătorit – refuz însă să-l pun în cadru pe acest biet Instalator chimist! – şi întrebând-o dacă e fericită, ea să-mi răspundă:
— Da, cred că sunt fericită!
Neîndoielnic, totul este monstruos în acest «cred» al ei, ca şi al tău, Celia, în clipa aceasta, lângă mine, ascultându-mă.
— Nu mai complica atât lucrurile... Totuşi, sunt curioasă cum i s-a părut trecerea de la D. la Doria.
— Nu pot, i-am spus eu, după ce te-am revăzut, ţi-am respirat parfumul plantei care a crescut atât de frumos în mine, să te ascund sub o iniţială. Nu eşti... o femeie de aer, Doria.
Aş fi vrut să îi mai mărturisesc cât de dragă îmi este, că ea e femeia pe care o doresc de atâta vreme fără să ştiu, şi cât mă doare carapacea de neîncredere în care s-a ferecat! Toate acestea aş fi vrut să i le zic şi nu am putut. Nu m-a lăsat să pot.
— O stereotipie, mă refer la ultimele două fraze, care arată clar ce trăiri ai avut şi ai... Ajută-mă puţin însă: nu reuşesc să mi-o închipui, continuă Celia. Are atâtea fotografii şi nu ţi-a dat niciuna? Ca să mă încurc într-o sumă de curiozităţi.
— I-am cerut una, o dublură, dar am conştientizat apoi că asta însemna să devină amintire şi am renunţat. Totuşi, după ce am revenit acasă, şi i-am scris că am ajuns bine – un fel de a spune, deoarece numai bine nu ajunsesem, adică eram întreg, dar gol pe dinăuntru, un gol imens –, nu am rezistat şi i-am cerut iar dublura acelei fotografii pe care o văzusem într-unul dintre albumele ei. Nu ştiu de ce, simt că nu are să îmi mai scrie niciodată şi că la telefon o voi găsi, poate, şi mai rece.
— O să îţi scrie, las-o şi tu un timp să se adune...
— Continui... Am vorbit mult şi s-a lăsat seara. Aş fi dat orice să nu plec de lângă ea, să nu mă întorc în acea cameră monstruoasă de hotel, sinistră ca un strigăt de ascalophos, de cucuvea adică, în noaptea singurătăţii mele, departe de trupul ei. Era de la sine înţeles că habar nu aveam pe unde să mă întorc, aşa că am rugat-o să îmi facă o schiţă. M-am ridicat sfârşit de pe scaun, cu toată oboseala acumulată în mine şi acea durere a ruperii de ea, a regretului că aveam să fim împreună doar foarte puţin timp. Am convenit să ne întâlnim a doua zi, la zece dimineaţa, în holul hotelului. Care nici prin gând nu îmi trecea că ar fi putut fi Hotelul Albastru.
— Sună frumos titlul acestei cărţi de Stephane Crane, despre mi-ai zis că nu o găseşti.
— Nu a fost tradusă încă... Aşadar, am plecat, m-a însoţit până jos. Am vrut din nou să îi cer degetele, dar nu am putut, pur şi simplu era ceva la această femeie care mă inhiba să fiu eu însumi şi asta mă revolta. Cu schiţa m-am descurcat, dar ajuns în centru, cu străzile acelea care semănau toate, m-am rătăcit iar. M-a ajutat, în cele din urmă, un taximetrist: stăteam amândoi la stop. O sumă de stopuri. Frânt într-o oboseală, mă gândeam cu disperare la Doria, timp de o eternitate. Apoi, ca prin vis, am auzit claxonul taximetristului de alături, am tresărit şi m-am uitat mirat să văd ce voia. Pur şi simplu, el îmi arăta în sus, la stopul care era verde pentru stânga, deci pe unde trebuia să o iau eu. Am demarat, am ajuns la destinaţie, am parcat maşina şi am întrebat unde era hotelul: exact în dreapta dumneavoastră, peste drum, mi s-a răspuns.
Nu ştiu cum m-am dezbrăcat, dacă am mâncat sau ce-am mai făcut. Am vrut să adorm repede ca să uit, tot făcându-mi planuri, sperând, cum să fur a doua zi un strop din fericirea puţină aflată dincolo de scutul Doriei, să extrag de acolo acel strop cu râvna unui sclav la galere. Parcă se îngrămădiseră toate singurătăţile mele trecute şi prezente într-una singură, uriaşă, copleşitoare. Singur în camera oribilă de hotel – oribilă că eram singur, altfel era curată şi chiar puţin ospitalieră pentru alt gen de turist, nu cel care eram eu –, parcă într-o altă lume, afară ploua şi aveam starea spânzuratului în ultimele clipe de viaţă. Defetismul ei definitiv – „De ce să dau totul din mine când nu mai am încredere în nimeni?” (doar în prezent sau niciodată? aş fi vrut s-o întreb) – mă tulbura şi mă revolta. Şi totuşi, mă gândeam eu, pe B. îl iubeşte, dar nu vrea să fie cu el. Mai mult, nenorocitul se însurase cu cea mai bună prietenă a Doriei. Execrabil. Cadru dintr-un film anost. Retrăiesc imaginile şi dialogul unui film văzut cândva şi mi-i închipui pe Doria şi pe B., Inginerul-lnstatator, vorbind în locul celor doi actori, un el şi o ea:
— Filimon o spală pe picioare pe Carolina şi îi face declaraţii de dragoste. Sau invers:
— Zău că te iubesc.
— Mai dă cu săpun şi taci. Ai văzut filmele alea englezeşti? Vreau să mă iubeşti cu ură, cu mare furie, ca acolo. Că dacă o să mă pierzi, să turbi. Şi spune-mi: mai lav! Că cu iubire de asta de azi sunt sătul(ă), azi da, mâine ba. Cum e în poveşti... Tu citeşti poveşti?
Aşa „turbam” şi eu, încet, încercând să adorm. Evident, trebuie să desluşeşti în acest verb un eufemism. Şi tot evident, noaptea am visat-o pe ea, am visat făcând dragoste şi nu am reuşit dimineaţa să descifrez cuvintele pe care mi le repeta, parcă la nesfârşit...
— Poate Ktêma eis aei...
— Nu, era altceva, mă ruga ceva, voia să îmi arate nu ştiu ce, dar se răzgândea în ultimul moment, iar acest lucru o durea. M-am gândit că ar fi putut avea o infirmitate şi că dezvăluirea acesteia m-ar fi determinat să plec, să renunţ la ea. Ciudat, retrăiam visul şi nu reuşeam să îi înţeleg sensurile. Mă trezisem la şapte, cuprins de teamă să nu întârzii, însă am înţeles cu o groază danaidică – alt eufemism, sau chiar o metaforă – faptul că mai aveam trei ore până la întâlnirea cu ea, cât o eternitate. „Ultima întâlnire”, îmi şoptea îngerul demon, „ultima ta zi cu ea.”
Mă uitam la ceas din cinci în cinci minute, îl priveam atent şi îl băgăm la loc în buzunar, dar înţelegeam apoi că mă uitasem în gol şi că habar nu aveam ce oră era. Repetam gestul şi urma altă sfârşire: atâtea minute până la. Mai bine muream acolo, cu ceasul în mână. Într-un duel ori pe mare. Totuna. Niciodată n-am conştientizat scurgerea timpului atât de furibund. Se târa în mine, agonizând odată cu suferinţa mea, departe de acea seninătate pe care o ştii, cea obişnuită.
Când s-a apropiat ora, m-am îmbrăcat şi am ieşit, evident mai devreme, din camera ce semăna cu celula în care stă în ultimele clipe condamnatul la moarte, am ieşit ştiind că am să o văd, poate, ultima dată. Iar când am zărit-o cât de gravă înainta spre hotel, am înţeles totul. Nu era fericită că venisem – ori poate era, dar nu voia să o arate –, nu dorea să fie, cel puţin lângă mine. Mai bine lăsam naibii cufărul acolo, mi-am zis eu în gând, în podul mătuşii Hrista, cufăr ce m-a aruncat, pur şi simplu, într-o altă dimensiune kierkegaardiană a unei singurătăţi cosmice, a unei vieţi imposibile, de nesuportat. Cât m-a durut această aventură a întoarcerii, Celia, din care nu am obţinut decât suferinţă! Dacă nu sunt salvarea şi sacrificiul unei renunţări, sunt mai mult decât nimic, îmi repetam în minte această stare cu ecoul cuvintelor lui Whitman, scrise anume pentru mine, spărgându-mi timpanele. Şi cât de adevărat se potriveşte Doriei cealaltă frază: Dacă nu se află foarte aproape şi departe!
Venea atât de gravă, plângând în sine, în plânsul fără lacrimi de care-mi scria cineva, ca o antonimie a surâsului plin de soare al Andrei, înmrejuită în dragoste, fie şi doar pentru câteva luni. Am pornit spre poştă, trebuia să primească nişte bani, nu am înţeles pentru ce, smulgeam cât puteam din fericirea de a fi cu ea, o statuie vie, plutind pe străzi lângă mine şi atrăgând toate privirile. Mergea tăcută, lângă mine, NU ALĂTURI, străină, în carapacea ei, de parcă nici nu existam. Eram, cu tot spasmul meu ce refuza cu îndârjire acest fapt, un simplu însoţitor.
Ajuns degeaba acolo, dintr-un orgoliu nemăsurat de a curma o obsesie – or, eu simţeam că avea să se prelungească la infinft, asta e drama – şi de a închide un cerc ce s-ar fi lăţit la nesfârşit dacă nu aş fi sosit, dar şi din acelaşi orgoliu al ei, care căuta, probabil, un răspuns. Dar nu eu eram răspunsul ei, mi-am dat seama atunci când ne-am despărţit, ne-am luat la revedere pe la ora două. Trebuia să meargă la o prezentare. Însă intuiţia mea îmi spunea că nu acesta era motivul. Nu mai eram nici măcar întrebarea, eram nimic, sfârşit şi agonic. Trăind într-un suprarefuz al deznădejdii pe care nu o puteam anula.
Stăteam amândoi la ghişeu, ea crispată, cu tenul şi mai închis. Doamne, cât de tristă e femeia aceasta, îmi ziceam eu privind-o şi dorind-o cu disperare. Dorind să îi ating mâinile, să i le strâng în palmă, acolo, cu toate acele funcţionare privindu-ne curioase, să îi spun cât de mult mă bucură că am revăzut-o şi cât de mult mă doare că voi pleca. Dar nimic dintre toate acestea nu îi puteam zice, nu mă lăsa ea să spun. Apoi am început să mă învârt de colo-colo, aşteptând să termine!
— De ce îmi stai tot timpul în spate? m-a certat încet Doria.
Am rămas surprins. De ce o agasa tocmai lucrul acesta? De aceea era atât de mâhnită şi de crispată? Am vrut să îi explic că, de fapt, nu stăteam în spatele ei, ci mă plimbam încolo şi încoace, într-o doară, aşteptând să termine la ghişeu. La un moment dat am avut iar dorinţa de a o mângâia şi de a o strânge la pieptul meu, distrus că nu ştiu de ce este atât de încordată. Ca un resort gata să rupă inelele de siguranţă. O respiram încet şi îi simţeam fiorul fluid de gheaţă al fiinţei care nu voia să vibreze pentru mine. Şi în clipa aceasta, Celia, mâhnirea e că nu am să aflu, poate, niciodată de ce. În sfârşit, am ieşit din poştă. Am trecut pe lângă un stand de ziare. Doria s-a oprit şi a cumpărat unul de anunţuri. Am tresărit. A observat şi mi-a precizat că era pentru o prietenă. Unde mai auzisem eu lucrul acesta? Iar m-a încolţit o intuiţie şi am conştientizat pregnant inutilitatea mea lângă ea, preocupată fiind deci să caute mai departe altceva. Aşa mi-am închipuit: că îşi cumpărase ziarul pentru ea şi nu pentru ipotetica ei prietenă.
— Hai să luăm un taxi, mi-a propus ea, nu are rost să consumi benzina.
I-am auzit cuvintele ca prin vis. Simţeam că aş fi fost mai sărac de câteva curiozităţi dacă nu o întrebam de ce era aşa de crispată la poştă.
— Cum ai dormit azi-noapte? a întrebat ea după ce i-a explicat şoferului încotro să o ia.
— Mai bine nu întrebai...
După o vreme maşina a oprit la o trecere de pietoni. Am aşteptat cât o eternitate. Şoferul invita pietonii să traveseze, cu o largheţe neobişnuită pentru mine. Cu un calm desăvârşit. Iar eu aveam strania impresie că ar fi aşteptat tot oraşul să traverseze în clipa aceea. Stăteam deci la acea trecere, îngheţaţi acolo, cu tot oraşul trecând pe zebră, la nesfârşit. Chestie care nu se mai termina...
După ce am pornit, am început să recunosc drumul: refugiul peste care era să dau cu o zi în urmă, bulevardul Pata, prima la stânga... Am urcat scările, până la etajul patru, eu cu aceeaşi dorinţă stranie de a o atinge măcar o clipă, ca să mă conving că totuşi urcă în faţa mea. Am vorbit iar... Am forţat-o, pur şi simplu, să îmi mărturisească adevărul, să îmi spună taina sufletului ei. M-am izbit însă de acelaşi scut, parcă şi mai dur.
— Nu poţi să mă cunoşti în doar două zile, a spus Doria. De ce ai venit doar pentru două zile?
Ar fi vrut să rămân de tot? Ce se ascundea, oare, îndărătul tristeţii ei? Regretul că nu venisem ca să rămân? Nu pot să cred lucrul acesta, am meditat eu, e prea frumos ca să fie adevărat. Eu aş spune că două zile au fost deja prea mult: am ştiut, după ce am văzut-o în holul hotelului dimineaţa, că nu putem fi împreună. Chiar m-am gândit să îi zic, atunci când am zărit-o venind, cu acea gravitate ce mi-a întărit convingerea de a nu fi împreună, că nu mai are rost să rămân, că răceala ei de piatră mă alungă, pur şi simplu, îmi dă palme, că nu aş fi vrut totuşi pentru nimic în lume să o părăsesc...
— Vreau să te întreb ceva, Doria, ştiu că ar putea părea absurd: cum ţi-ai imagina o relaţie între noi? Ba nu, ce cuvânt e acesta, e vulgar, vreau să spun cum te-ai vedea alături de mine, într-o dragoste? Vrei să te căsătoreşti cu mine?
Doria m-a privit în acea indiferenţă care începea să se topească încet.
— Nu sunt tot timpul atât de rece, a precizat ea după ce i-am eliberat mâinile pe care le găzduisem un timp în palmele mele. Mă refer la faptul dacă aş face dragoste cu cineva pe care să-l iubesc cu adevărat. Cu tine, nu ştiu cum ar fi. Eşti atât de liniştit, şi eu, atât de agitată, alerg toată ziua. Mi-ar plăcea un om la fel de ocupat ca mine, de aici, să ne întâlnim acasă seara. Să-i fac un copil. Dar nu te văd renunţând la tot pentru mine. Şi cât mi-aş dori lucrul acesta!
— Să te iubească el şi tu să nu îi dai decât defetisme suave?
— Nu, am zis şi eu aşa...
Atunci, Celia, m-am gândit: cât de puţin o cunosc şi cât de adânc este sădită în mine. Dar indiferenţa ei o făcea rece şi neîncrezătoare în adevăratele mele sentimente. Pe care nu voia să le vadă. Resemnare pentru resemnare. Îmi venea să plec. Simţeam că trebuie să îi las ceva, orice. Un cuvânt sau un gest, care nu au nevoie de mai multe cuvinte. Cum stătea pe scaun, încordată, am surprins iar în privirea ei acea tristeţe aprigă, pe care o bănuiam mai degrabă revoltă tandră, acea revoltă de a nu îmi dezvălui adevărul. Nu putea. Ştiam că nu am să o mai revăd, dar mă întrebam cum voi suporta fizic depărtarea care ne va separa iar, fără să ne unească. La un moment dat, a sunat telefonul. În timp ce vorbea am mângâiat-o pe păr. Mi-a îndepărtat mâna, apoi a renunţat. Nu pot uita cadrul, mă gândeam că eu aş fi putut fi la celălalt capăt al firului şi în locul meu un altul care să o mângâie, poate nu numai pe păr...
Nu puteam să nu o iubesc, chiar dacă mă anula prin răceala ei, ştiam că merită totul în clipa aceea fie şi pentru singurul motiv că atingerea mâinilor noastre am simţit-o ca pe explozia Universului... Îmi lipseau gesturile ei, de femeie dorind, îmi lipsea atingerea trupului ei şi mă pierdeam într-o nebuloasă, fără contur şi fără formă. Un portret mineral, din puncte şi umbre. Aveam chiar impresia, în unele momente, că nu există, că toate cuvintele ei erau un fel de galimatias într-un vis- coşmar. Trăiam cu o iluzie subordonată simţurilor. Crezi că există, vezi, şi totuşi nu e.
Un sentiment de negare a negaţiei m-a cuprins apoi subit, destrămându-mi parcă fiinţa în faţa Universului ca limită a cunoaşterii, o negare ca un surplus de imaginaţie frântă. În timp ce aveam aceste trări, ea a pus în furcă receptorul. A revenit la un dialog întrerupt cât o eternitate. Şi, deodată, soneria de la uşă. O telegramă. Mi-am imaginat că i-o trimisesem eu, să o anunţ că nu mai vin. A citit-o cu atenţie, apoi a început să parcurgă rândurile dintr-un raport despre noile preţuri la unele medicamente şi antibiotice. M-am simţit iar inutil, ca într-o audienţă în care eram rugat să aştept în anticameră preţ de câteva ore până să. Noi doi, fiecare la o margine a clipei, fiecare cu lumile lui, pe care ea nu voia să le contopească. Mi-a venit iar să plec naibii odată. Dar ceva mă reţienea. În mine, râdeam pentru că nu puteam plânge.
Stăteam deci la biroul din camera de zi. Deasupra, tabloul pictat de Dorin, în care mă aruncam ca să mă salvez într-un fel. Stăteam într-o indiferenţă. Ea citea în continuare. Nu ştiu de ce, dar m-am simţit atât de inutil. Răceala şi indiferenţa ei m-au făcut să mă simt aşa, ajuns degeaba acolo, lângă ea, un simplu însoţitor. Un străin, orbit de soarele mâhnirii ei. Am conştientizat cu mâhnire că, atunci când nu vom mai fi împreună, totul se va nărui. De aceea, trăgeam de fiecare clipă, să se oprească, ca să o sădesc cât mai mult în mine, deşi ştiam că mă va durea la nesfârşit lipsa de ea. Îmi băteam joc de timp, încet, ca să am şi în minutul următor, şi în celelalte ore, ceva de respirat, orice, numai să simt că totul nu era de prisos şi că fiecare celulă fluidă din mine trăia în speranţa unei întâlniri viitoare.
Trebuie să-ţi mărturisesc, Celia, că nu distingeam în apropierea ei niciun sistem de relaţie, şi asta mă inhiba. Era doar o pânză subţire, nevăzută, atrăgându-mă ca într-o capcană. Şi era ciudat faptul că ştiam acest lucru, dar mă lăsam atras de acea forţă invizibilă a ei, o stranie mânare de la spate, conştientă şi austeră. Cum stătea la masă, cu un picior trecut peste celălalt, dezvăluindu-şi pulpele frumoase, pe care le-am atins, în minte, de zeci de ori, încercând să le simt netezimea, o puteam deci privi şi ea ştia acest lucru, se lăsa admirată, dar nu îmi răspundea la toate întrebările, era adâncită în acel raport, iar când o făcea răspundea evaziv, continuând să citească şi să-şi noteze ceva pe un carnet, încet, înnebunitor de încet.
— Nu am înţeles, ce-ai spus? mă întreba ea fără să ridice privirea din carnet, fără să mă privească.
— Spuneam...
Iar eu simţeam că nu există acolo, pentru mine, cu adevărat, că fiinţa ei este doar personajul pe care îl cream atunci pentru cartea mea, aievea, că viaţa lui este, în fapt, o poveste neîmplinită, ce se voia totuşi întrupată. Dar cu toate acestea, graniţa dintre real şi imaginar concentra o resemnare blestemată potrivit căreia, în fond, dintre două incertitudini una avea să biruie. Nu ştiam însă care anume: irealitatea fiinţei ei sau incertitudinea iubirii mele, incertă pentru că o simţeam inutilă. Eram deci frânt de atâtea gânduri sumbre, deloc învingător în drumul spre inima ei. Orbecăiam, lovindu-mă la intervale regulate de scutul ce îi apăra fiinţa, iar timpul era o pastă vâscoasă, un spaţiu în nemişcare, când clipele şi minutele în care supraexistam într-o eternă negaţie mi se păreau revoltător de identice cu cele din urmă. Fiecare sfert de oră era o tensiune, cu nervi lungi de onix. Şi ea era lângă mine, refuzând o iubire ce ar fi putut fi... Îmi tot ziceam în gând, sperând, ca lipsa de ea să nu fie definitivă.
Mă imaginam peste timp, eu locuind în oraşul ei, m-am mutat special acolo, pentru ea, fără să ştie, şi iată-ne întâlnindu-ne, din întâmplare, pe stradă. Ea scoţând, probabil, un: „A!! Tu aici? Nu te-am văzut de mult. Ce mai faci? Cum o mai duci?” Iar tot calvarul meu era risipit astfel într-o clipă, de parcă nici nu ar fi existat. Îmi dau seama acum, când suntem despărţiţi – de fapt, despărţit e mult spus, pentru că nici nu ne-am avut, dar îmi place să cred contrariul, să mă autoînşel ca să nu mor de tot –, că sentimentele mele pentru ea urcă în continuare, cu rapiditate, pe un grafic existenţial în funcţie de intensitatea stranie cu care mă încăpăţânez să o definesc în raport cu mine.
Şi când simt că nu mai pot, când creierul refuză cu largheţe alte gânduri care să nu o conţină, în detrimentul obsesiei mele gânditoare, poţi pătrunde cu totul, Celia, înţelesul acelui non omnis moriar: ştiam deci că nu voi muri de tot, dar nici întreg nu voi mai fi atât timp cât obsesia definitivă de ea nu va pieri. Lipsa de ea este o altă infirmitate a mea, pe cât de abordabilă, pe atât de goală. Degeaba îmi simt mintea biciuită de adevăruri simple, vrând să mă trezesc la realitate. Întrucât, evident, abia când le pierzi simţi lucrurile cu adevărat, ţin minte că aşa îmi scria odată N.M. din Galaţi.
— Ce-ar fi să îmi faci o cafea, sunt curios de ce îţi place atât, am rugat-o ridicându-mă şi privind iar tabloul de deasupra biroului, ei, de fapt m-am aruncat în el ca într-o mare de linişte: era singurul lucru din acea cameră, care mă liniştea, îmi domolea zbaterea lipsei de ea, cu ea lângă mine, pe care o voiam atât de mult înăuntrul meu.
Am urmat-o în bucătărie, îmi era nu ştiu cum să rămân IAR singur în cameră, aşteptând-o. Ce ciudat, îmi ziceam eu, nu mai pare crispată şi nu mă ceartă că îi stau tot timpul în spate, tocmai acum când, evident, stă cu spatele la mine şi o pot privi în linişte. Poate că s-a resemnat, gândind că i-am descifrat secretul acestei încordări, deşi nu am aflat încă – poate nu îmi va spune niciodată – ce anume o face să fie atât de reţinută.
— Ce să-ţi mai povestesc? am întrebat-o după ce ne-am aşezat din nou la birou.
— Despre tine, despre iubirile tale...
A spus-o ca şi cum nu ar mai fi avut ce să îmi zică şi trebuia să umplu astfel timpul gol rămas până la ora două.
I-am povestit despre Salustia şi în clipele acelea aş fi vrut să mă ridic şi să plec, să revăd satul ei, poate pe ea, oricum să nu mai grumăzesc timpul pe scaunul acela blestemat, lângă indiferenţa Doriei. Apoi, despre Theodonia şi Andra. Îi vorbeam cu strania impresie că povestesc degeaba. Am reuşit totuşi să mai rezist o oră, până la ora unu şi jumătate. Sosise timpul, ieşirea din bulboană sau rătăcirea în alt labirint al unei obsesii definitive abia răsucindu-se încet în abisul din mine mă învăluiau ca o vrajă. M-am ridicat de pe scaun, dezmorţindu-mă.
— Vrei să-ţi arat camera mea? m-a întrebat ea.
Dacă aş fi refuzat, nu aş mai trecut dincolo de scutul ce o învăluia. Am rămas surprins atunci când mi-a arătat jucăriile, nişte maşinuţe şi două mascote pe care în clipa aceatsa, Celia, cu toată forţa mea, nu mai ştiu se numeau. Închipuie-ţi, Doria alintându-se, singură fiind, cu acele jucării! O fată de aur. Aş fi vrut să o iau în braţe şi să stăm aşa la nesfârşit. Să-mi spună simplu: „Rămâi!” Şi eu să îi smulg dorinţa de pe buze şi să o cimentez în mine. Dar abilitatea cu care se ferea de orice atingere sau apropiere m-a mâhnit. Doria a solicitat prin telefon un taxi şi apoi am coborât, după câteva minute.
— Despărţirile se fac în mers, iar aşteptările nu se mai aşteaptă, mi-a zis ea în timp ce ne apropiam de taxi. Aşa mi-ai scris odată, îţi mai aminteşti, Malvin?
Am rămas înmărmurit, Celia, negăsind nicio replică. Oare cum de mai ţinea minte ce îi scrisesem? mă întrebam răscolit în gând. Şi cum să uit: În castel e gol locul prinţesei. Fată cu inimă de aur, unde-ţi sunt tălpile de 16 ani? Femeia aceasta cred că mi-ar reproduce fraze întregi, atât de mult am reuşit să mă sădesc în ea. Atunci, am înţeles cât de sfârşit o iubesc, cu disperarea şi furia unei Eumenide. Şi ce era straniu a fost că, în taxi, Doria părea mai veselă. Acea „veselie” pe care o afişasem şi eu atunci când am plecat într-un alt martie de la Salustia – ce ciudat, Celia, despărţirile mele definitive s-au întâmplat în această lună ce anunţă primăvara, iar în cazul meu, paradoxal, sfârşitul, începutul unui alt anotimp. M-a întrebat dacă eram bucuros că venisem acolo. Nu ştiu, Celia, e foarte ciudată fiinţa aceasta, planta pe care încercam să i-o restitui în clipele acelea. Nu am reuşit, o simt şi în clipa aceasta în mine.
— Poate că nu a simţit pe deplin că e timpul să răbufnească afară, Malvin, conchide Celia, poate că vrea un alt moment ca să îţi spună că va răsări pentru tine, ca femeie.
— Nu ştiu, oricum o doream cu patos. O doresc şi azi. Andra a murit DEFINITIV strivită de această plantă. Cum să mă mai întorc la ea, la Procris, de ce să mă complac în teatrul ei, degeaba? De fapt, la cine mă întorc?
— Te întorci în tine, Malvin, restul sunt doar ecouri de chimval anunţând că nu mai trebuie să alergi ca un craum.
— Doamne, nici măcar nu am sărutat-o, parcă eram doi străini. I-am urat să fie fericită.
— Îmi pare rău că eşti dezamăgit, a replicat Doria.
Aş fi vrut să adaug că era total invers şi că eram dezamăgit doar pentru că plecam, nu din cauză că nu o găsisem aşa cum aş fi vrut. Dar nu am putut. M-am răsucit pe călcâie şi am pornit spre hotel. Sfârşit într-o despărţire în mers blestemată. Îi mai simţeam încă privirea surâzătoare – de ce era veselă, pentru că plecam? Şi de ce, oare, am avut aceeaşi stare la despărţirea de Salustia? Întrucât râdeam ca să rezist despărţirii – şi îmi venea să întorc capul, să mă întorc la ea şi să îi spun că voi rămâne acolo pentru totdeauna. Căutam parcă un sprijin în mersul meu rupt, o siguranţă că e într-adevăr un punct de sprijin pe undeva. Intuiam că am mai retrăit această secvenţă, cândva, şi neputinţa mea de a-mi aminti exact când mă revolta.
Nu ştiam eu sau bănuiala mea vagă era doar un pretext pentru mine însumi, un lanţ neiertător, care se strângea tot mai tare, subordând această secvenţă unui efort de sugestie: să văd dincolo de ea lucrul care m-a determinat să o identific cu mersul meu greoi şi să o răscolesc în minte cu sălbăticie. Nu mai trebuie să fac nimic, mi-am zis eu, Consummatum est, totul s-a sfârşit. Şi îmi vedeam deja, dispărând în mers, iubirea mea, o desluşeam transformându-se într-o obsesie definitivă. Biet Malvin aruncat în groapa cu lei!
M-am plimbat pe străzile unui oraş străin două ore. Am ales un ritm, dar am simţit că nu pot merge mai departe cu o iluzie de linişte sufletească impusă forţat de mine. Mergeam pentru că mergeam, degeaba. Ca să nu mă întorc în camera aceea de hotel. Cutremurat totuşi că, până la urmă, acolo voi ajunge. M-am întors obosit. Am scris cu aceeaşi sfârşire ce m-a dominat de când am căutat-o, în urmă cu o lună şi ceva. Hotărât să închei cât mai grabnic un capitol, ca să nu mă mai doară. Însă îngerul meu bun îmi şoptea că trebuie să nu mai scriu gândindu-mă la Doria, altfel voi suferi mereu. Dar cum să o uit când eu nu pot uita nimic şi cum să renunţ la planta mea cu sânge de sevă când nu pot renunţa la nimeni? Obsesia mea definitivă, ce chin mai mare poate exista pe această lume? Eram Sisif, şi Tantal, şi Tezeu la un loc, într-o condamnare veşnică, şi ea, acel Godot care a venit, până la urmă, dar nu a rămas la mine. Nu venise pentru mine.
— Prea te chinuie atât iubirea aceasta, ori toate la, un loc, zice Celia. Nu vreau să te mai văd aşa. De ce să trăieşti cu această obsesie definitivă, Malvin. Fii tu însuţi, în sfârşit, şi renunţă la ea tot definitiv. Renunţă la femeia iubită pe care nu o poţi avea ca să rămâi cu o prietenă dragă. Aşa cum sunt eu.
— Îţi dai seama ce îmi ceri? E ca şi cum aş rupe ceva din mine şi nu aş mai fi întreg.
— Renunţi şi gata. E atât de simplu. Eşti aproape de ieşire, Malvin, totul s-a sfârşit. Totul e un nou început. De ce să fii un maestru al călătoriilor imposibile şi al iubirilor neîmplinite? De ce?
— Cum „de ce?” Deoarece dialogăm continuu – de fapt, de când m-am întors, mă gândesc numai la ea – întrebându-mă în visele mele lugubre: „De ce ai venit la mine?” „Ca să închei un capitol, ori să deschid un altul”, îi răspund eu, „totul depinde de tine.”
Stăteam deci în camera de hotel, retrăind în minte clipele petrecute lângă Doria. După ce ne-am despărţit, totul s-a prăbuşit în mine. Căzusem din abisul care eram într-un alt abis şi abisele acestea cu repetiţie mă înnebuneau, îmi striveau oasele şi mă apăsau ca o presă uriaşă, înăuntru. Atunci am avut acea senzaţie de rău de care ţi-am am

''Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tau, ca nu ma voi desparti niciodata de tine!''
E.Cioran/ Cartea amagirilor

Nu cred in juraminte, dar cred in amploarea emotiei. Da, nu voi trada de tot niciodata,pentru ca ambiguitatea si duplicitatea e in fiinta umana, in gene latente, sunt inevitabile, uneori; si mai cred ca despartirile definitive nu exista decat in plan fizic. Planul subtil e cel in care traim alta existenta... decat cea efemera.

''Barbatului ii face rau sexul, cred. Altfel nu se explica de ce, dupa fiecare extaz artezian, are o fata de bolnav de Salmonella. Cu o pereche de ochi sleiti, cu gindul naveta intre ce-o fi grauntele ala din tavan si ce se face Steaua fara Dica, barbatul post-orgasmic zace jignitor. Te-ai straduit sa scoti scintei din el, impactul a fost senzational, patul facea ca iapa lui voda, dinsului i-a placut si dadea semne ca o sa-i pocneasca splina de placere, gifiia ca la urgente. Apoi, in momentul culminant, un urlet prelung, de lup nemincat, a certificat calitatea actului. Dar la zece secunde de la magulitorul racnet satisfacut, se trinteste pe banda lui de pat si auzi, pe intuneric, cum i se dezumfla fata.


Acesta fiind scenariul aproape de fiecare data, ar fi decent din partea noastra sa hranim concluzia ca exista ceva in actul sexual care le aduce barbatilor lichid de fiere in gura - desi pietrele si le-au scos anul trecut si se jurau ca nu mai au vezica. Oricit de mult s-ar curcani el inainte de sex, infoindu-se ca zeul testosteronului, imediat dupa orgasm vezi linga tine o mutra pungita. Cu vena bleaga, asteapta ceva, nu se stie ce, probabil vrea sa-i pice o para-n bot. Si, pentru ca totusi sa nu para mort, deschide un subiect interesant de discutie, gen „unde sint chilotii mei“.
Nu cred ca va spun nici o noutate cu asta: dupa sex, nu te mai intelegi cu barbatii. O vreme, traiam cu ideea preconceputa ca, dupa traditionala ejaculare, numai penisul revine la forma vasului. Dar se pare ca intreg universul masculin se inmoaie. Unde sint vremurile alea misto cind barbatii adormeau imediat dupa sex? Asta e, mai nou, varianta cea mai fericita. Macar e lucru demonstrat stiintific ca pleoapa barbatilor sta erecta atita vreme cit si restul accesoriilor sint la fel. Ulterior, vasele se ingusteaza la loc, iar pielita cu gene cade peste ochiul defazat. Sforaitul era ceva care te flata instantaneu, asta-ti confirma ca ai scos untul din ei. Ca atare, raminind in deficit de lipide, barbatii dormeau dusi, cu mici fluieraturi ale expiratiei ostoite.
Credeam ca nu e nimic mai enervant decit sa adoarma unul linga tine imediat dupa ce-a descalecat si-a priponit situatia. Dar credeti-ma, exista lucruri mai alarmante, ca de pilda fenomenul pe care-l biziiam mai devreme. Nu doarme, dar arata ca si cum i-au facut anestezie-n nara. Nu misca, sta ca un guster care asteapta musca albastra, perla vinatului reptilicesc. Nu sufla, nu te priveste, ajungi sa te gindesti maladiv daca nu cumva si-a amintit subit de maica-sa si de-aia isi muta lunetele de pe tine, ca sa nu suprapuna din greseala imagini care i-ar putea induce impotenta cronica.
De ce nu vor barbatii sa-i giugiulim dupa sex? Banuiesc, totusi, ca lor orgasmul le provoaca o stare de anxietate, contrar a ceea ce credeam despre ei. Adica s-avem rezon, pina la urma constatam ca, de fapt, sexul e un supliciu pentru ei, fac asta doar pentru noi si pentru campania noastra militanta anti-foliculina. Ca, desi i-am scuipat mereu fiindca n-au instinct patern, uite ca ei ne sint doar utilaje reproducatoare, nimic mai mult. Pai ce altceva am putea crede, cind iubirea vietii noastre isi petrece postludiul aprinzind precipitat veioza si scobind ceva in buric, iar cinci minute mai la vale acuzind suspiciuni maligne si programindu-se la biopsie? Ii spui parerea ta (luindu-ti adio din mers de la chicoteala romantica, dupa runda erotica), si anume ca stropul rosu din ombilic e un inceput de cos. Dar el crede ca are cancer si va muri, iar tu, nesimtita ce esti, te gindesti numai la pupaceli.
A doua zi, cind cosul din previziunea ta e deja copt, domnul anuleaza programarea la biopsie, plinge cu doctorul la telefon, se inchina ca s-a vindecat de boala incurabila, are o revelatie mistica, noteaza in carnetel ora descoperirii de sine si a miracolului divin din colacelul buricului, apoi cauta de mincare in toate oalele cu capac. Si viata intra in asa-zisul normal.
Nu, acum vorbesc serios, ce-am putea face pentru ca aceste victime ale sexului sa poata gusta, la rindul lor, placerea neasemuita a tavalelii trupesti? Ma doare sufletul sa-i vad atit de chinuiti postcoital, atit de arati si treierati si semanati de plugul gindurilor grele. Poate au remuscari ca ne-au necinstit, poate si-au adus aminte (ca intotdeauna, abia dupa sex) ca un spermatozoid care intra intr-un ovul stie dupa o vreme sa ceara pisu, papa si pensie, poate dioptria li se amelioreaza in postludiu si abia atunci observa ca avem celulita, nu stiu, dar ceva se intimpla cu acesti oameni amariti.
Trebuie sa inventezi ceva, ca sa le priasca si lor momentul. Dar ce? Sa tii linga pat o bere rece? (Nu apuca oricum sa se incalzeasca, la cit dureaza un act in ziua de azi). Sa-i deschizi televizorul exact la canalul de fotbal, imediat cum il simti pravalindu-se pe rina-i ostenita? Sa intorci o ratusca cu cheia si sa i-o asezi pe burta, poate-o ride si el cind face aia mac-mac? Sa-i spui ce bine arata si ce dotat e si ce performant e ca amant? Mm? Parca a cocosat o sprinceana, a interes. Satelitul tau a reusit sa-i capteze o unda din falca, e un inceput bun. Semn ca o lauda plasata fulgerator in postludiu poate avea efect de cafeina.''
S. Catrina