Fragmente literare care ne-au plăcut

Rezumarea primului mesaj :

Voit, obligaţi (sper că nu!) sau provocaţi, citim; aici lansăm porovocarea. De ce? Pentru că cititul poate avea (eu cred că are) un mare aport în ceea ce suntem sau am putea deveni. Citind completezi ceea ce trăieşti, îţi deschizi orizonturi, înţelegi diferit lucrurile trăite şi priveşti altfel spre cele viitoare.
Nu ştiu ce vă place vouă să citiţi dar eu savurez aproape orice are ceva nou şi interesant să-mi spună.
Achiziţionarea unei cărţi reprezintă ceva plăcut pentru mine, sunt ca un copil care primeşte o jucărie nouă.

Aici e locul fragmentelor care ne-au plăcut; menţionăm autorul şi cartea aferentă.
E un mod de a recomanda şi altora ceea ce a reuşit să ne marcheze.

încep eu:

Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea." M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.

Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Iona - Marin Sorescu

Asa e..   !    

N-am stiut. Traisem ca un dobitoc, ca o vita, ca un orb. La inchisoare, inspre amurg, am aflat ce-i aia bunatate, buna cuviinta, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari si goale pentru smecheri si pentru turnatori; vorbe mari si de mare folos si pline de inteles cand le simti racoarea in iezerul de foc si le poti gusta farmecul experimental. Creada fiecare ce vrea, de valoare absoluta nu am caderea sa vorbesc, una stiu: ca vorbele acestea mari si insusirile pe care le semnifica erau acolo mai de pret decat un siret, o ata, un cui (cuiul pe care a invatat sa-l respecte si Geo Bogza in puscaria de drept comun), o hartie sau alt obiect interzis, de natura sa-si fericeasca posesorul.
H.G.Wells in The Research Magnifient: doua mari forte: frica si aristocratia. Acum il inteleg. Frica trebuie invinsa. Nu exista in lume decat un singur lucru, decat unul: curajul. Iar secretul este sa ne purtam aristocratic. Numai gentiletea, bunatatea, calmul, purtarile frumoase au haz.
Incep sa-mi dau seama ca numai caracterul importa. Convingerea politica, parerile filozofice, originea sociala, credinta religioasa nu sunt decat accidente: doar caracterul ramane dupa filtrarile produse de anii de puscarie (ori de viata), dupa ale uzurii si oboselii: schelet, cod, model electric.

Nicolae Steinhardt- Jurnalul fericirii

Da Myrk
Frumos descrie Steinhardt insusirile omului dar si caracterul lui....cat de rar gasesti oameni care pot ridica piatra, cat de greu este sa o poata ridica, iar daca o pot ridica au invatat ca nu este cuvincios sa o arunce  

Cred ca e mai degraba vorba despre atitudine si curajul de a-ti afisa aceasta atitudine char daca nu esti aristocrat, unii oameni impun prezenta prin atitudinea lor, au o aristocratie inascuta, cat despre piatra, oamenii ridica foarte des piatra ba chiar o si arunca chiar daca ei au pacate mult mai mari decat cel vizat de piatra.   

mda, unii se nasc aristocrati si nu sunt, altii se nasc si raman, altii devin pe parcursul vietii prin "bunul" cu care se inconjoara...diversitate in toate  
despre piatra ce sa spun, vezi tu, CINE poate compara pacatele, in ce balanta sa le pui si sa poti constientiza unde se inclina? Eu spuneam nu despre "aruncatorii de pietre", eventual maniosi, c-or fi multi si MICI, ci despre cei care au inteles cat de mare este povara de a putea ridica piatra si ca ea, daca vrei, nu merita azvarlita   

Dragă Dumnezeu,

Îţi mulţumesc că ai venit. Ai ales la fix momentul, că nu mă simţeam bine deloc. Poate
că scrisoarea mea de ieri te-a jignit un pic...
Când m-am trezit din somn, mi-am adus
aminte că am nouăzeci de ani şi-am întors capul
spre fereastră să mă uit la zăpadă.
Şi deodată am înţeles c-ai să vii. Era
dimineaţă. Eram singur pe Pământ. Era atât de
devreme, încât până şi păsările dormeau,
darămite infirmiera de noapte, doamna Ducru,
care trăgea la aghioase, pe când tu te munceai
să aduci zorile. Nu părea să-ţi iasă din prima,
dar te străduiai. Cerul pălise. Tu umpleai
văzduhul de alb, de gri, de azuriu, înviorând
lumea. Nu te opreai o secundă. Şi-n clipa aceea
am înţeles care era diferenţa dintre noi şi tine:
tu eşti un tip infatigabil! Pus pe muncă fără
întrerupere. Căruia nu-i este niciodată lehamite.
Ziuă vreţi, uite ziuă! Noapte? Uite noapte! Şi
primăvară! Şi iarnă! Şi uite-o pe Peggy Blue! Şi
uite-l şi pe Oscar! Şi pe Tanti Roz! Asta zic şi eu
sănătate de fier!
Mi-am dat imediat seama că veniseşi. Şi
că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret:
priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o
pentru întâia oară.
Urmându-ţi aşadar sfatul, m-am străduit
să-l pun în aplicare. Contemplând lumina,
culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam
cum aerul îmi pătrunde în nări făcându-mă sa
respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca
din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu.
Fremătam de o bucurie necuprinsă şi pură.
Aceea de a exista. O bucurie care mă fermeca.
Îţi mulţumesc, dragă Dumnezeu, că ai
făcut asta pentru mine. Era ca şi cum m-ai fi
luat de mână şi m-ai fi dus în miezul tainei ca să
o cuprind cu mintea. Îţi mulţumesc.
Pe mâine. Te pup,
Oscar
P.S. Dorinţa: Ai putea să mai faci o dată
chestia asta şi pentru părinţii mei? Tanti Roz
cred c-o ştie deja. Şi pentru Peggy, de asemenea,
dacă ai niţel timp...


Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm
cam mult, dar mă simt bine.
Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e
un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l
supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o
este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi,
găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi
nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o
arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit
pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un
simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l
meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că
ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai
mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a
aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La
douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de
viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti
nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui
inteligenţa la lucru.
Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i
conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până
la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam
obosit.
Te pup. Pe mâine,
Oscar

Dragă Dumnezeu,

O sută zece ani. E mult. Cred c-am început
să mor.
Oscar


Dragă Dumnezeu,

Băieţelul a murit.
Voi rămâne în continuare o doamnă roz,
dar Tanti Roz n-am să mai fiu niciodată. Am fost
numai pentru Oscar.
S-a sfârşit azi-dimineaţă, pe când părinţii
lui şi cu mine coborâserăm pentru o jumătate de
ceas să bem o cafea. A plecat când nu eram noi
de faţă. Cred c-a aşteptat cu bună ştiinţă
momentul, ca să ne menajeze. Ca să ne ferească
de şocul de a-l vedea stingându-se. Până în
ultima clipă el a fost cel care a vegheat asupra
noastră, şi nu invers.
Mi-e inima grea. Oscar s-a cuibărit în ea şi
n-am cum să-l alung. Va trebui până diseară să-mi
înghit lacrimile, nu vreau să-mi compar
durerea cu aceea, de neîndurat, a părinţilor lui.
Îţi mulţumesc că mi-ai îngăduit să-l
cunosc pe Oscar. Graţie lui am reuşit să devin
hazlie, năstruşnică, să născocesc o mulţime de
poveşti, ba chiar şi să mă pricep la wrestling.
Graţie lui am râs şi am cunoscut bucuria. Tot el
m-a ajutat şi să cred în tine. Sunt plină de
iubire, Doamne, parcă mă arde pe dinăuntru,
mi-a dăruit atâta, încât să-mi ajungă pentru
toţii anii de-acum încolo.
Pe curând,
Tanti Roz

P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care
le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului
o pancartă.
Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea:
„Numai Dumnezeu are voie să mă trezească“.

Eric-Emmanuel Schmitt- Oscar şi Tanti Roz

Ce conteaza, in cele din urma?   

Mi s-au umezit ochii. Sublim.

  

Frumos!

Banii, banii... Autor: Dan Claudiu Tanasescu

Jucatorii din Liga 1, mai preocupati de bani decat de fotbal
Asadar, din aceasta pricina, nu mai putem urmari o vreme balciul fotbalistic din care nu lipsesc retrogradarile fara de jocuri si pariurile „sportive”, o tampenie inventata de niste smecherasi porniti a fura ceva bani clociti in cuibarele minciunii. Daca stam sa cujetam, vorba ardeleanului, descoperim cu nu prea multa uimire ca fotbalul asta, care cu zeci de ani in urma era un spectacol curat, a ajuns sa fie o fabrica de bani ce, uneori, mai tipareste si cate-o valiza cu bancnote… false. S-a ajuns ca fotbalistii sa fie vanduti precum caii de rasa, preturile fixandu-se dupa cate goluri au inscris ori dupa cum le functioneaza articulatiile genunchilor. Ma uitam ca, numai zilele astea, in gradina fotbalului din scumpa noastra patrie cocosata de saracie se itesc zeci de milioane de euroi, de parca pe ulitele intesate de cersetori umbla haite de caini cu covrigi in coada. Toata lumea vorbeste ca s-a ajuns la o adevarata nebunie cu aceasta vanzare a jucatorilor pe sume exorbitante, toata lumea ii injura pe baietii care fac transferuri de milioane de euro, din care-si trag fara rusine uiumul, toata lumea e scoasa din sarite de datoriile unor cluburi care au ajuns la faliment (auzi, tu, la faliment un joc cu mingea!), dar afacerile merg deocamdata mai departe, banii se scurg in rauri, buzunarele unora se umfla precum baloanele, iar dragutii de fotbalisti isi incarca de zor conturile bancare, starnindu-le oftica celor care muncesc de se spetesc si primesc un salariu de cateva sute de ori mai mic decat ei! Se vede de la o posta ca gandul celor ce patroneaza cluburile sta numai la bani, altfel acesti distinsi finantatori n-ar cumpara jucatorii cu un pret si, la prima oferta, i-ar vinde cu altul de multe ori mai mare, facandu-se ca uita nevoile echipei ce urmeaza sa joace in viitorul campionat national ori in Cupele Europene. S-a ajuns, asadar, la un veritabil talcioc, din care unii s-au ales cu un gardulet din gratii confectionat de magistrati, iar altii se leaga cu batista pe sub barbie spre a-si opri clantaneala dintilor starnita de teama ca vor ajunge sa doarma in paturi suprapuse! Iar noi privim cum fotbalul nostru se duce de rapa inca de la echipele de juniori si tineret, care, la ultimele jocuri internationale, au pierdut cu scorul de 10-0! Si aceasta tot din pricina banilor. Zic asta fiindca pana si mucosii care stiu oleaca sa dea cu piciorul in minge, cand ajung la o echipa, mai intai intreaba: „Dar eu cati bani primesc”?! Ar fi bine ca toti acesti jucatori sa invete cantecul ardeleanului ce lucra la padure, care spune: „Banii, banii nu se fac asa/ Stand in carciuma si-a bea/ Banii se fac la padure/ Din firez si din secure”! Deh! Asa-i, dar munca-i grea, vorba spusa si de un secretar de partid comunist, care la o sedinta a decretat in fata unui numeros auditoriu: „Munca e grea, tovarasi, ca daca era usoara o luau boierii”! Pai!?



Comentati si cititi aici: [Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link]

Scuze! Link-ul l-am postat din neatentie!   

Bricheta americană, Cristian Biru

''- Dar de unde stii tu, domnule, atatea?
– Am studiat psihologia, domnule.
– Dar parca spuneai ca esti inginer de sisteme.
– Asta a fost prima facultate. Psihologia este a doua. Am studiat logica, istoria logicii, metafizica, filozofia…
– Şi toate astea ca să ajungi cerşetor în Paris?
– Este o mare realizare faptul că am ajuns cerşetor în Paris, domnule. dacă rămâneam în România mă plafonam''.

Suplimentul zilei:


De la trei poeti romani citire


Marin Sorescu scrie:

Un pai si-a petrecut tineretea
Intr-o saltea
Si credea despre lume
Ca n-are decat o singura dimensiune:
Greutatea.

Lupta se da intr-adevar, cum a observat si Simone Weil, intre gratie si gravitatie, intre ce inalta si ce trage spre teluric, intre ce-i subtire si subtil, pe de o parte, si ce este gros si greoi pe de alta. Esential, poate, pentru om este sa scape, la figurat, de sub imperiul gravitatiei. Un inceput pe plan material il face, in fata ochilor nostri uimiti si nadajduitori, cosmonautica.

Ana Blandiana scrie:

Fiecare traim doua, trei sau chiar patru vieti deodata.
Ne nastem, Doamne, atat de tineri, incat
Din miile de vieti posibile
Nu ni se poate pretinde
Sa alegem doar una.

Logica ne invata ca omnis definitie est negatio. Asa si viata, asa si creatia: a fi sau a face presupune o alegere si deci o limitare, renuntare si celelalte, practic infinit de numeroase posibilitati. Orice viata deci, oricat de inimitabila si de incomparabila, oricat ar sta sub semnul desavarsirii tot o infrangere e, deoarece e limitare si renuntare. Lectia: se cade sa fim modesti, sa ne resemnam cu teribila unicitate a vietii, gandind insa ca, tocmai din pricina aceasta, orice viata devine grava, infricosatoare si splendida. Putem paria o singura data. Corolar: sa fim atenti pe care tablou vizam.

Nichita Stanescu scrie:

Numai viata mea va muri pentru mine-ntr-adevar
candva.
Numai iarba stie gustul pamantului
Numai sangelui meu ii e dor, intr-adevar,
de inima mea, cand o paraseste.


De altul mi-e mila, de mine mi se rupe inima. In preajma mortii, zicala aceasta egoista si triviala isi gaseste brusc justificarea si maretia. Fiecare moare singur si pentru sine singur, cum a spus Hans Fallada. In clipa despartirii sufletului de trup, simtul raspunderii copleseste tot. Insul e numai cu sine, cu temerile, raspunderile si nadejdile sale. Ceilalti, oricat de iubiti ori de neiubiti, dau in laturi. Lumea insasi, intreg mediul inconjurator se destrama si piere. De-ar fi dorul sangelui pentru inima si al duhului cat mai netulburat, in clipa luarii de ramas bun!

Nicolae Steinhardt- Primejdia marturisirii

Nu merita nimeni sa moara...