ATEU versus CREDINCIOS

Rezumarea primului mesaj :

Pentru a nu derapa in teorii pasionale, propun sa incercam sa vorbim aici pe 2 canale clare, distincte si care pot (?) pune mai bine in lumina parerile fiecaruia, pro sau contra.
Ma refer la cele 2 teorii de baza, Teoria Creationista si Teoria Evolutionista.
Din cate stiu, ultima are baze stiintifice, studii, cercetari, dovezi. Unele inca nefinalizate, adevarat, tocmai pentru faptul ca se doresc dovezi solide in sprijinul afirmatiilor facute.
Am auzit cateva pareri care afirmau ca Teoria evolutionista este o teorie nascuta inaintea dovezilor.
Oare nu asa este corect? Nu asa trebuie sa evolueze stiinta? Prima oara observi fenomenul apoi lansezi cateva ipoteze pe care le argumentezi mai tarziu cu dovezi pe baza observatiilor facute. Si cand spun dovezi, ma refer la date stricte, matematice, stiintifice, palpabile.

[quote="Mell"]Ajungi sa-ti recitesti propria-ti postare ca sa vezi ce balarii ai scris /quote]

Ce bine întelegem noi doi! Aștept și alte caracterizări, și alte epitete.

Iar ai interpretat pe dos..eu vb despre mine
Scz daca ai crezut ca te caracterizez ...sau critic..sau mai stiu eu ce se petrece in capul tau..

Nu asta am intentionat..dar vad ca iei totul personal si interpretezi doar cum vrei tu...O sa incerc sa fiu mai retinuta

Eu interpretez în funcție de ce scrii tu. Nici pe față, nici pe dos. Practic nu înțeleg ce vrei.

Ok,ok.
Pace.
Nu vreau,nu cer...nu dau,nu primesc...explicatii.

Ce fericiti am fi daca am cunoaste smerenia.
O zi binecuvantata!

Păi am putea face un test. Intră pe forum, trăncănește cu myrk, și vezi după aia dacă ai pacea inimii. Dacă da, suntem zmeriți.

Dacă simțim, și zicem că da, nu mai suntem. E ca particula aia cuantică, atunci când vrei să o măsori, sau doar să o observi, își schimbă starea.

Habar n-am ce e smerenia. Probabil poate fi comparată cu un copil.

Cuviosul myrk- Tratate de smerenie

D-aia nu suntem fericiti!
Ca ne de/smeresc unii🤭...preacuviosi...care mai si scriu tratate.
Dati si tratamente,domnu'?

În teorie, toți suntem zmeriți. Când ne ceartă unul sau altul, se umflă în noi smerenia ca orezul.

Tratamente, doar la domiciliu. La cabinet am vrut să scriu.

Eu aș zice să nu poluăm și topicul ăsta. Punem la grea încercare smerenia lui pitu.

De acord.

Apropo de smerenie.

Binecuvantarea e un instrument al disciplinei, care reglementeaza libertatea in cadrul traditiei. Exista convingerea, la monahi, ca tot ceea ce fac sub binecuvantare, fac cu permisiunea lui Dumnezeu si nu numai atat, ci chiar sub protectia lui Dumnezeu. Prin binecuvantare Dumnezeu isi asuma responsabilitatea a ceea ce intreprinzi.

Discretia e in stransa legatura cu binecuvantarea. Chiar cand un efort ascetic e intreprins cu binecuvantare, daca e mai mult decat disciplina comuna, mai mult decat ascultarea la care sunt chemati toti in mod obisnuit, acel efort trebuie ascuns, trebuie incercat in taina.

Iata un exemplu tot din obstea de la Slatina, al carui erou a fost parintele Caliopie, trecut la cele vesnice, Dumnezeu sa-l ierte:

“Era obste mare la Manastirea Slatina, in jurul avei Cleopa, staretul cel vestit. Erau aproape o suta de parinti si frati. Ava Caliopie [Parintele Caliopie Apetri, + Mai 1978, viitor staret al Sihastriei, n.n.] era econom. Cand toti erau la rugaciune, el trebuia sa chibzuiasca ce sa le dea de mancare, cati sa randuiasca la cartofi, cati sa trimita la vie… La o suta de oameni era gospodarie mare.

Era tanar pe atunci Ava Caliopie si cu ravna duhovniceasca. Un suflet de copil intr-un trup urias. Spunea ca a venit la manastire ca sa ispaseasca pentru strabunicul lui din Humulestii Neamtului, Ion Creanga, care fusese raspopit pentru ca impuscase o cioara de pe crucea bisericii.

– Ca sa vedeti, fratilor, spunea el, cu aer convins, ce valoare poate sa aiba o cioara! Faptura lui Dumnezeu si ea, ce credeti! A stiut Mitropolitul ce face! Ce mai, am de facut pocainta grea!

Stranepotul avea chiar in infatisare ceva din aerul ghidus al strabunicului, dar mai ales moldoveneasca lui moale, lata, colorata, si cu talc. Zicea adesea, de cand ii fusese incredintata grija gospodariei:

– Mai frate, stii ca-i bine la manastire? Am fugit de acasa ca sa traiesc la pustie, si era sa patesc si o numaratoare de coaste de la tata, care a venit dupa mine cu un Sfant Neculai din lemn de corn, fiindca se temea, saracul, sa nu-i piara odorul de foame la calugarie si cand colo am chicat in bogatie! Tii, ce mai proprietar m-am facut!

Alta data lua in raspar votul ascultarii, si atunci se cobora putin in treapta; isi zicea numai vechil boieresc, administrator. Zicea:

– Îmi place ascultarea asta. Mă cheamă stareţul şi îmi spune: “Caliopie, ascultarea ta e să porunceşti. Toţi o sută sunt în mâna ta”. “Bine Prea Cuvioase, zic. îmi convine! …” Să nu-ţi vie să mai mori de norocul care te-a găsit! Şi uite-aşa, sunt un vechil model!

Umbla cu Patericul în mână şi suspina. II arăta şi întreba:

– Ştiţi despre ce scrie în cartea asta? Scrie despre unii care se cheamă călugări. Mai scrie despre linişte, despre pustie, despre tăcere, despre rugăciune. N-am văzut aşa ceva!

Apoi, ca pentru sine: “Eu trebuie să mă duc la pustie!” A zis vorba asta, dar nimeni nu l-a luat în seamă. Şi iată, într-o dimineaţă, în toiul verii, când grădinile şi ogoarele ţipă după oameni, economul nu s-a mai prezentat să împartă as­cultările zilei. L-au căutat în chilie. Goală. Pe masă, un bilet: “Am plecat.” L-au aşteptat o zi, două şi apoi au înţeles cu toţii că cu Ava Caliopie s-a petrecut ceva. “Se va fi întors la Humuleşti! S-o fi dus la Sihăstria! S-o fi dus la Rarău, în locuri mai retrase, ca să scape de economat!“ L-au întrebat pe stareţ. — “Nu ştiu, nimic, a zis Ava Cleopa, a plecat fără as­cultare, fără blagoslovenie.“ Au trimis soli în locurile numite, ca să-l caute, dar s-au întors cum au plecat. Au pus econom pe părintele Kiril, iar pe Ava Caliopie l-au pus la rugăciuni, ca să-l apere Dumnezeu de primejdii pe unde o fi. Aşa a poruncit stareţul.

A trecut o lună, două, aproape trei, şi spre toamnă, când nimeni nu-l mai aştepta, a apărut. Era slab, negru, cu ochii adânciţi şi cu desagii goi.

– Am fost la pustie, a zis. Am terminat posmagii şi m-am întors.

– Şi acum ce vrei, să-ţi mai dăm posmagi şi să te întorci, sau să te punem la icoane şi să ne închinăm la Sfinţia Ta, noi păcătoşii? l-a întrebat Ava Cleopa, de faţă cu bătrânii care, chemaţi, s-au adunat să-l judece, după cum e rânduiala, pentru neascultare.

Zicând aşa, Ava Cleopa şi-a făcut cruce la dânsul şi a îngenunchiat, cerând blagoslovenie. Ceilalţi dădură să facă la fel, cu bărbile răsfirate de zâmbete.

– Lăsaţi, Prea Cuvioşilor, sunt un păcătos, spuse Ava Ca­liopie cu glasul stins, tocit de post şi răguşit de răceala. Toată noaptea stătuse sub cerul liber, la râpa lui Coroi, mai sus de Peştera Sfintei Teodora, în munţii Neamţului. Se rugase, meditase. Dar fără ascultare, ceea ce transformă totul în păcat.

– Ce ziceţi, Părinţilor? întrebă Ava Cleopa.

– Ce să zicem, se grăbi Ava Kiril, eu zic să se întoarcă la economat. Asta-i! Mai bună şi mai mare pedeapsă decât asta, alta nu-i.

– Vrei să scapi Sfinţia ta. Lasă. Doar de asta s-a dus omul la linişte. Te-om pune pe Sfinţia ta din nou, dacă vei merge pe aceeaşi cale!

– Să-l trimitem înapoi, zise un altul mai aspru. Dacă nu i-a plăcut aici, de ce să se întoarcă?

– Eu zic să-l trecem în rândul fraţilor, propuse Ava Cleopa, să-l dezbrăcăm de haina călugărească şi s-o ia de la început. Să-l mai vedem. Să treacă la bucătărie şi, la sfârşitul meselor, să iasă la uşă şi să ceară iertare de la toată lumea, zicând: “Iertaţi-mă pe mine neascultătorul”. Dacă se învoieşte, să rămână!

– Mă învoiesc, zise repede Ava Caliopie. Blagosloviţi şi mă iertaţi pe mine neascultătorul!

Trei luni a făcut această pocăinţă, după care i s-au dat înapoi hainele şi cinul, şi a fost trecut cu ascultarea la biserica. Am aflat mai târziu, din gura lui Ava Cleopa, stareţul, că Ava Caliopie plecase la pustie cu blagoslovenia sa.

– Ştii Părinte, când i-am făcut atunci închinăciune, la jude­cată, m-am umilit într-adevăr de răbdarea lui, şi de smerenia lui. Eu singur ştiam că bietul om nu era neascultător, dar pe ceilalţi i-am lăsat să creadă că-l iau în râs.

Dacă spuneam ca a avut blagoslovenia mea, toată osteneala lui ar fi fost zadarnică. Poate s-ar fi mândrit, ceilalţi l-ar fi socotit sfânt şi şi-ar fi stricat toată aşezarea sufletească. Uneori virtuţile fac unora mai mult rău, decât păcatele! Iar faptul că a mai răbdat încă luni de pedeapsă nedreaptă în mănăstire, l-a ajutat să cugete şi mai adânc, şi să nu creadă că dacă totul a fost făcut în taină, ştiut numai de noi doi, el e cine ştie ce mare sfânt.

Moştenind tradiţia stareţului Cleopa şi multe din metodele lui de îndrumare duhovnicească, aşa cum şi stareţul Cleopa îl moştenise pe stareţul Ioanichie, Ava Caliopie a ajuns mai apoi el însuşi Stareţul mănăstirii Sihăstria, aproape de vatra Humuleştilor lui Creangă, în munţii Neamţului, aproape şi de pustia sa de altădată. Ieşea adesea în cerdac şi privea cu jind spre râpa lui Coroi, dar grija celor aproape o sută de călugări îl ţinea pe loc. Dar dacă îl întreba cineva cum a fost atunci cu pustia, tot aşa de smerit şi de hotărât, ca şi atunci, o ţinea una şi bună: “Am fost fără blagoslovenie!“

Părintele Caliopie a ajuns în ultima perioadă a vieţii, duhov­nic la Văratec. Era strănepot al lui Creangă, din Humuleşti”.

(din: Mitropolit Antonie Plămădeală, Tradiție si libertate în spiritualitatea ortodoxă)