Fragmente literare care ne-au plăcut

Rezumarea primului mesaj :

Voit, obligaţi (sper că nu!) sau provocaţi, citim; aici lansăm porovocarea. De ce? Pentru că cititul poate avea (eu cred că are) un mare aport în ceea ce suntem sau am putea deveni. Citind completezi ceea ce trăieşti, îţi deschizi orizonturi, înţelegi diferit lucrurile trăite şi priveşti altfel spre cele viitoare.
Nu ştiu ce vă place vouă să citiţi dar eu savurez aproape orice are ceva nou şi interesant să-mi spună.
Achiziţionarea unei cărţi reprezintă ceva plăcut pentru mine, sunt ca un copil care primeşte o jucărie nouă.

Aici e locul fragmentelor care ne-au plăcut; menţionăm autorul şi cartea aferentă.
E un mod de a recomanda şi altora ceea ce a reuşit să ne marcheze.

încep eu:

Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul

Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea." M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă.

Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

Iona - Marin Sorescu

ROST… de Dan Puric

"Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri."

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portof

Da ! este interesant si plin de adevar !

Vin in numele lui Dan Puric cu urmatoarea expresie : ""Purica-i , Dane ! ""

Avem marea bucurie si privilegiul rar de a patrunde în lumea nevazuta a îngerilor, calauziti de descrierea celor traite aievea de Principesa Ileana a României, când era doar o fetita cu sufletul curat ca al îngerilor pe care i-a vazut tocmai pentru ca si ea era neprihanita ca roua cerului.

Iata amintirea copilei, asezata în pagina cartii sale "SFINTII ÎNGERI" , scrisa dupa ani buni de cautari a sensului adânc al vietii, cautari stârnite de mesagerii Domnului:
"Într-o zi, dis de dimineata, când aveam sapte ani, am vazut îngerii. Sunt tot atât de sigura azi cum am fost si atunci. Nu am visat, nici "n-am avut vedenii". Stiu precis ca erau acolo, cu mare claritate. N-am fost nici mirata, nici înspaimântata. N-am fost nici macar înfiorata, ci teribil de bucuroasa. Am vrut sa le vorbesc si sa-i ating.
Camera noastra, a copiilor, era luminata de zorii zilei si am vazut un grup de îngeri, stând în jurul fratelui meu mai mic. Eram atenta, altfel n-as fi putut auzi vocile lor. Purtau vesminte lungi, vaporoase, de diverse culori pale. Parul le ajungea pâna la umeri si era diferit colorat, blond, roscat si brun închis. Nu aveau aripi.
La picioarele patului fratelui meu Mircea, putin mai la o parte de ceilati, statea o fiinta cereasca. Mai înalt si nemaipomenit de frumos, cu aripi mari, albe. În mâna dreapta purta o lumânare aprinsa. Nu parea sa apartina grupului de îngeri strânsi în jurul patului. El statea deoparte si astepta. L-am recunoscut a fi îngerul pazitor.
Am observat apoi ca la picioarele propriului meu pat statea o creatura cereasca asemanatoare. Era înalt, vesmântul era albastru, cu mâneci largi. Parul era castaniu, fata ovala si frumusetea sa n-o pot descrie, pentru ca nu poate fi comparata cu nimic omenesc. În spatele lui aripile se înaltau lateral si în sus. O mâna era ridicata la piept, în timp ce în cealalta purta o lumânare aprinsa. Doar zâmbetul poate fi descris ca angelic; dragoste, bunatate, întelegere si siguranta izvorau din el.
Încântata, am trecut peste cuvertura si, îngenunchind la capul patului, am întins mâna cu dorinta arzatoare sa-l ating pe surâzatorul meu pazitor, dar el a facut un pas înapoi, a întins mâna prevenitor si a dat usor din cap. Eram atât de aproape de el încât îl puteam atinge cu usurinta. "Oh, te rog, nu pleca", i-am spus, cuvinte la care toti ceilalti îngeri au privit spre mine si mi s-a parut ca am auzit un râs argintiu, dar de acest sunet nu sunt sigura, desi stiu ca râdeau. Apoi au disparut."

(Maica Alexandra - Principesa Ileana a României. "SFINTII ÎNGERI", Ed. Anastasia 1992, pag. 301 - 302)

Din pacate, cartea nu o mai am... parintii mei dragi nu au suportat astfel de carti!  Si nici pe mine, dealtfel!  

Cum adica pana si tu? In mod sigur da. Sunt sigur ca le auzi soaptele cand te indeamna sa faci o fapta buna!  Sau cand vrei sa faci un anumit lucru si vezi ca nu reusesti... apoi intelegi ca de fapt ai fost ferita de o intamplare neplacuta...  

 M-ai prafuit!   Da' tot nu te cred!  

am citit o carte, sincer ma asteptam la altceva de la ea...un sir de povestioare, scrisa in alt fel decat m-am obisnuit in ultima vreme. Este vorba de cartea lui Mircea Cartarescu, De ce iubim femeile.
Mi-au ramas doua pasaje in minte, unul dintre ele este acesta:
De ce iubim femeile
Pentru ca au sanii rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sla. Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perservitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca isi deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat. Pentru ca au obsesia pentru subtirimea lui Giacometti. Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare.Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiricand sunt oprite la stop si treci pe zebra in fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun „te iubesc” exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. Pentru ca nu se masturbeaza. Pentru ca u din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine. Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru ca scriu trei sferturi din poezia si proza lumii.Pentru ca le inebuneste „Angie” al Rollingi-lor. Pentru ca le termina Cohen. Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie. Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit. Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme. Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat.Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate. Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie. Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului dragut pe care-l vad in troleibus. Pentru ca beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru ca nu-ti pun mana pe fund decat in reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nimic altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-ntoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.

Cat de frumos sunt descrise femeile   

Intr-adevar, ne simtim rasfatate.   
Multumim, Ssdd.   

scriu aici si cealalta bucatica din carte care mi-a transmis ceva, acelasi autor...
Zile senine!

Doua feluri de fericire
Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzatie scurta si coplesitoare, este acea iluminare pe care-o cauta misticii si poetii, Nu poti fi fericit ani intregi sau zile-ntregi. Nici macar cateva ore-n sir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeste despre „cumplitul” ei: ea este frumusetea la limita suportabilului, dincolo de care incepe durerea. Poate ca Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: esti cu adevarat fericit cand vrei sa opresti timpul, sa pastrezi acel moment pentru intreaga eternitate. Intr-un fel, viata ta a avut sens daca, in sirul nesfarsit de momente banale, cenusii, triste, rusinoase, ticaloase, mizerabile, plicticoase din care orice viata este compusa, s-a aprins totusi, de cateva ori sau doar o singura data, scanteia cutremuratoare a fericirii. „O data ca zeii-am trait si mai mult nu-mi doresc”, scrie despre ea Holderlin. Aceasta e adevarata fericire, pe care cei mai multi oamenin-o cauta si n-o ravnesc, pentru ca ea ii poate distruge. A trai ca zeii, fie doar si pentru o clipa, e un hybris care se plateste.
Bineinteles nu aceasta este fericirea din Declaratia drepturilor omului. Daca aici se spune ca oamenii urmaresc fericirea ca fiind bunul suprem al vietii, se are in vedere un cu totul alt sens al cuvantului, mult mai „sociologic”, fata de misticul, esteticul si religiosul primei acceptii. Fericirea pe care oamenii o cauta indeobste n-are nimic de-a face cu experientele extatice. Dimpotriva, e vorba de faimoasa aurea mediocritas a antichitatii, de cultivarea gradinii proprii, de tihna si pacea unei vieti intelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium si de excese. In acest sens filozofii invidiau viata simpla si multumita a pastorilor, implinirea celor ce n-au ambitii mari, ci se multumesc cu ceea ce le aduce clipa. Daca fericirea orgasmica despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numita transcendenta, avem in schimb de-a face aici cu o fericire terestra, imanenta. In lumea consumista si globalizata actuala, pare ca nu mai cunoastem alt sens al fericirii decat acesta din urma: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiratie care depaseste standardele materialiste: o casa confortabila, un loc de munca banos, o vacanta in Caraibe (sau macar la Sinaia...), o familie asigurata financiar. O dragoste calduta (nu te mai ostenesti sa-ti dai seama macar daca-ti iubesti sau nu cu adevarat partenerul), o munca nu prea creativa, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ti umpli orice spatiu liber...Oamenii au uitat cu totul ca li s-a facut un dar coplesitor: cel de a exista in minunea lumii, de a fi vii, de a fi constienti de sine. Ei nu-si mai pun niciodata intrebari ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea sa pot vedea si auzi doar ca sa fiu sofer de autobuz sau sa fac reclame? Oare n-am sa mor fara sa fi facut nimic pe lumea asta?
Condamnarea acestui gen de fericire este totusi in buna parte nedreapta, dupa parerea mea, ca intreaga condamnare a modului de viata occidental, caci inseamna, de fapt, o reactie „elitista” in fata unei fericiri „populare”. Eu cred ca avem nevoie de ambele feluri de fericire, ca fiecare-n parte este saraca si extrema in lipsa celeilalte. Cred, de altfel, ca sunt foarte rari atat poetii puri si extatici cat si consumistii complet imbecilizati de bere si televiziune. Suntem cu totii, de fapt, o combinatie intre cele doua cazuri, si idealul uman ar putea sa fie, in consecinta, o viata implinita si decenta material strabatuta din cand in cand de fulguratiile nebunesti ale marii si adevaratei fericiri.

Complicat, sau noi nu suntem multumiti niciodata?   

vezi tu, aella, starile sunt multe chiar si pe partea pozitiva: multumire, fericire, iubire, traire, implinire, satisfactie si inca si mai cate..este in natura noastra sa nu fim multumiti, sa mergem mai departe si sa vrem mai bun si mai frumos, sigur ca aceste lucruri trebuie sa aiba armonia lor. Niciodata multumiti este greu sa crezi ca este cineva, dar din cand in cand parca am putea mai mult...  

Sunt total de acord cu ultima fraza din citat.