Poeziile lui Valeriu Cercel

Rezumarea primului mesaj :

Aşa cum ştim cu toţi’, teribil e fumatul (!)
Vorbesc de sănătate, bani arşi pe ţigarete,
Iar dac-ar fi să-l laşi…m-apucă şi oftatul,
Chiar după ani, şi-n vis, ajungi să ai regrete ;

De douăzeci lăsat, io care n-am aprins
Ţigară sau chiştoc…să nu vă povestesc (!)
Pun bila jos, în pat, şi-asear’ cum stam întins
Ajung, prin ce noroc, în iad să mă trezesc :

La bar era deschis, non-stop, fără mişto,
Iar blondele m-au luat, şerpoaicele feline,
Să mor dacă vă mint, din uşă la tango
Prin fumu-nmiresmat de fine carpatine,

Grătarul sfârâia sub mici şi fripturele,
Iar halbele, în spume, curgeau ca la Ploieşti,
Romica fredona, da’ nicidecum manele,
Că, ce mi-a zis el, popa, de iad…erau poveşti (!)

Privind, însă, la toate, ceva m-a dezumflat…
Nici vorbă despre ei, dă-i dracului de bani !
M-am luat după nevastă şi nu am mai fumat…
Puteam să fiu pe-aici, de cin’sprezece ani.

Valeriu Cercel

Privesc dezamǎgit şi cu amar,
Îndurerat de moartea-i prematurǎ,
Tot încercând sǎ uit a ei fǎpturǎ
În ţuica tremurândǎ din pahar ;

Nu pot sǎ cred cǎ ea s-a sinucis
Cu sânge rece fǎrǎ sǎ clipeascǎ,
Din gelozie sǎ se prǎpǎdeascǎ (?!)…
Dar asta n-o voi şti nicicând precis ;

Poate c-a fost un accident, mi-am spus,
Fi’ncǎ mǎ simt atât de vinovat,
Pe bune, personal sunt involvat
În tragicu-i final ce s-a produs ;

Mai torn un pǎhǎrel pentru mǎsea,
Cam sictirit cǎ m-a lovit nǎpasta…
Da’ proastǎ a mai fost şi musca asta,
Sǎ moarǎ înecatǎ-n ţuica mea !

Valeriu Cercel

M-ai cam indus in eroare. Chiar ma intrebam ce s-a intamplat de ai schimbat tonul, dar m-am lamurit la sfarsit. Mi-a placut.

De-o dimineaţă, parcă două,
Ceva îmi este de mirare,
Se-aude frunza cum tresare
Când se alintă-n zori la soare
Mărgăritarele de rouă,

Şi-un greieraş, ca după nuntă,
Pierdut aiurea pe islaz,
De supărare şi necaz
Ne-având o clipă de răgaz
Din scripca lui abia mai cântă,

Iară în plopii de la gară
Sub mieluşeii albi de nori
Un cârd, agale, de cocori
Se-ngână cu privighetori
Făcându-i parcă de ocară ;

Însă aud osii de care
Şi zarvă mare peste vii…
Din mâini ţesute-n flori de ii
Coboară iz de razachii
Spre ale teascului izvoare…

Dar ce să mai întreb prorocii (!)
Căci mi-au ajuns ochii s-o vadă
Pe Mărioara prin ogradă
Înnumărând, pusă pe sfadă,
Că tot nu îi ieşeau…bobocii !

Valeriu Cercel

“Pierdut poşetǎ piele finǎ
De damǎ roz şi cu curea,
În fund şi-n faţǎ cu meşinǎ,
La cârciuma de la şosea” ;

Doar ce-am ieşit, eram în hol,
M-am dus şi eu pân-la veceu…
Cu acte, ruj, aveam şi-un pol
În hârtiuţe de un Leu,

Trusa de unghii, fixativ,
(Cǎ rar mǎ duc la coafezǎ)
Batiste, pixuri, laxativ,
Ce nu aveam, cheia francezǎ…

“Cine-a gǎsit-o, sǎ ia totul,
O rugǎmimte aş avea :
Trimite-acasǎ idiotul
Pe-al cǎrui umǎr atârna !”

Valeriu Cercel

Faina!

Sǎracu’ Darwin, a avut dreptate,
Numai privind maimuţele în pom,
Gǎsim cǎ sînt la fel organizate
Precum se vede bine şi la om,

Cǎci fiecare-i la câte-un nivel
Pe ramuri, însǎ foarte diferite,
Iar dacǎ vr-una a mişcat niţel,
Cele din vârf devin neliniştite

Şi-apoi, cele de sus privind în jos,
Zǎresc mereu doar feţe zâmbitoare
Ce râd adeseori, chiar copios,
Cǎ-n sus privind vǎd numai funduri goale,

Iar dacǎ vr-una vrea sa se ridice
Pe-o ramurǎ mai sus, fǎrǎ sǎ-i pese
Îşi face loc cum regula ne zice,
Uşor, doar sǎrutând…câteva fese !

Valeriu Cercel

Foarte bine ai surprins adevarul.

N-am crezut cât e de şuie
Lumea asta, să vă spui :
Cineva a rupt un cui
Într-o ţară unde cuie
Voie să se rupă nu e,
Ca apoi, unde mai pui,
Îi trecu prin cap, hai-hui,
O idee, să se suie,
Să declare că el cuie
A rupt multe-n viaţa lui
Şi îl doare în ţugui,
Plus c-ar vrea şi o statuie
Fi’n’că prost el cică nu e
Altul ca şi dumnealui,
Dar aşa cum percepui,
Orice uşă o descuie
Că bănuţii ca să-i puie
N-are unde-al dracului !
De-a ajuns, pe cărărui,
Membru permanent în UE
Cu-o grămadă de cucuie,
Iară io…să fac pistrui !
Jur, am rupt numai un cui,
Într-o seară cu-o duduie
Galbenă ca o gutuie
De-o lăsai doar cu-n cucui,
Şi plătesc…de nu vă spui !

Valeriu Cercel

De două luni, de când madam Bibescu
Luă apartamentul de la şapte,
Aud, că n-am dormit măcar o noapte,
Deasupra ciocănind de mă trezesc cu

Teribile dureri de cap şi deşte
Urcând la ea tiptil, desculţ, pe scară,
S-ajung în mod vădit, seară de seară,
Convins că sus-numita ciocăneşte,

Dar cum le ştiu, chiar bine, pe femei,
Am adoptat soluţia firească,
I-am luat un celular, cu cîţiva lei,
Fi’nd mult mai potrivit să-l folosească
Decât să-mi bată-n cap când dumneaei
Îi vine-aşa, în seri, să ciocănească.

Valeriu Cercel

Ce s-a-ntamplat apoi, se stie !