A auzi sau a asculta?

E alb peste tot, imprejurul meu si dincolo de mine....o intindere fara nume si forma, care asteapta parca sangele cu gust de visine coapte ale basmului, strapuns de o sageata. E arcul care tinteste fara de gres, cenusiu, al realului care musca din noi lacom, impingandu-ne tot mai departe de esential, largind pana la refuz hotarele flamande ale banalului si mestecand cuvintele in malaxorul lucrurilor care trebuie spuse pentru ca toti cei din jur sa nu te vada, asa cum esti cu adevarat.

Mereu m-am intrebat de ce nu verbalizam, simplu, ceea ce simtim. De ce consideram asta o slabiciune si ne oprim, neputinciosi, la granita care desparte adevarul de umbre. Cea mai mare spaima a mea e ca peste ani, sa nu fiu inconjurata de lucrurile pe care as fi putut sa le trimit afara, catre ceilalti, schimband, modeland, desenand.

Acum, cand minuni se intampla la ceas de seara, si pasari Phoenix se nasc din zapezi, incendiind Siberii inghetate de dorul nerostirii, stau inmarmurita si am senzatia patrunderii intr-o catedrala. Dalele infloresc calde sub pasii mei, conducandu-ma spre vitralii inalte, zugravite in culorile aprinse ale curajului de a te marturisi in fata sufletului tau.

Se desfac limpezi drumuri, ca niste panglici de satin, fluturand grabite, indemnandu-ma cu tot ce se vrea spus, trait, pipait, luminand: ,,Haide, gaseste-ma, sunt aici..."

Nu stiu de ce uneori cuvintele mele se impiedica si ma lasa cu buzele arse. Undeva, stii tu Principe, acolo in colivia pieptului, falfaie uimite sunetele care stau sa se nasca. As vrea sa pot zugravi cu penelul aprins al dorintei tot ce as vrea sa traiesc si nu am trait inca. In fata nu mai e zidul, e acum padure de mesteceni. Tot ce mi-a atins sufletul si tot ce am ascultat vreodata, se prefira in mine si se renaste.

La curtile dorului, fecioare despletite danseaza, investmantate in azurul gandului. Bate de trei ori, strajerii vor sti ca esti tu, Cetatea din piatra de luna se va deschide doar pentru tine.

Ti-am spus? Azi ma adapostesc intr-un sambure de caisa. E cald acolo, si ma impresoara lumina fara de intuneric a zambetului.

Blue...blue, pentru ca azi vreau sa fiu albastra. Citindu-te, am aceeasi senzatie pe care am avut-o vazand prima oara Mediterana. In mine se amesteca fiorul trezit de stancile sarutate de valuri, si uluirea de a vedea o culoare in cea mai pura forma a ei. Pana si aerul pe care il respiram era albastru. Frunzele maslinului langa care stateam erau albastre si tacerea in care ma cufundasem, pentru ca imi traiam inceputul MEU de lume, purta deasemenea pecetea azurului nesfarsit.

La un moment dat, m-au tulburat cuvintele unei colege, care ma invita sa facem o poza. Iertata fie-mi salbaticia, insa in decorul acela, am considerat asta o impietate. Da, am incercat sa prind pe film marea si lumina din jur, insa nu vedeam rostul oamenilor, deci cu atat mai putin rostul meu, pentru ca pe acolo trecusera zeii. Ma simteam ca o intrusa pe taramul magic a lui Poseidon si ma asteptam ca dintr-o clipa in alta sa apara furios, agitandu-si sceptrul.

Vorbele tale imi presara pulbere de stele peste ganduri. Am mainile pline de flori de portocal, culese in drum spre tine, si in timp ce scriu, totul in jur se umple de petale. Cum poate fi cuvantul transformat in sageata si trimis in cautarea caprioarei care alearga de veacuri, mereu spre mai sus, alte si alte stanci, alti si alti vanatori lasati in urma? Cum poti sa te pregatesti de scris si rostit de parca ai merge la impartasanie?

Nu stiu cati ma vor crede si nici nu imi pasa. Stiu ca TU ai sa o faci. Acum stau in genunchi,

Aroma diminetilor mele se impleteste cu un neastampar de copil care abia a invatat sa spuna cuvinte. De fiecare data cand ma trezesc mi se pare ca pot sa desenez campii nesfarsite sau sa prefac norii in vata, si totul cu o soapta. Nu e inchipuire, e constienta ca inima e un clopot de cristal adapostind tot ceea ce a stiut sa creasca din adancurile tale, ca o iarba matasoasa, fermecata.

Ti-ai imaginat vreodata cum ar fi daca din trupurile noastre ar rasari sunete si nu gesturi? cum am arata daca dincolo de noi ar inflori campiile adevarului si ale bucuriei de a spune lucrurilor pe nume? ma intreb de ce e nevoie de cuvintele crescute rau, care le ascund pe celelalte. Cine le atribuie rolul ingrat de a camufla si a zugravi stramb? Si de ce uneori, aceleasi vorbe, cu aceleasi litere, pot si si pumnal dar si mangaiere? Ma intreb in ce cuvant m-as preface daca as putea sa iau forma fara de trup a aerului sarutat sau biciuit de buze fara nume. Ce as sti sa denumesc? ce as vrea sa arat? m-as pricepe sa aprind scantei sau m-ar rostogoli cu zgomot sec pe masa unde oamenii cred ca isi pun uneori cartile pe fata?

O sa ma mai gandesc la asta. Acum insa, vreau sa ,,fur" doar doua litere si sa ma ascund, jucausa, sub umbrela lor opalina. Sunt doar doua, nu te teme, semne perechi, ce stiu sa nasca imaginea care imi mangaie acum fruntea cu degete de ceata. Cum, nu le-ai ghicit inca? Azi vreau sa fiu TU.

Imi invelesc cuvintele cu soapte, apoi ,,le suier, le rasar si le prefac" intr-o lumina de luna si o mie de stele cazatoare. Ce e dorinta? Bici de matase sau arcas al dorului, care isi prefira cu miscari lenese de pleoape margaritarele repezi ale suspinelor? ce e nevoia de celalalt si cum o poti descrie insirand litere cuminti, una dupa alta, litere negre pe un camp alb, fara forma initiala, care se modeleaza dupa chipul si asemanarea rasuflarii tale?

Nu stiu, nu ma mai pot defini, nu mai inteleg de ce nu ma pot transforma acum in izvor si curge firesc spre tine, alintata de maluri pline de flori si arbori tacuti? De ce nu stiu sa fiu un semn care tasneste din neant si iti ating retina?

M-as cuibari acum in palma unei statui. Asa, sa stau acolo, ore fara numar. Si sa invat cum imi bate inima. Pana acum nu am auzit-o.

Lucrurile lasate in grija mea au prins a-ncolti, Principe, iar gargaritele au zburat spre zari albastre, descantate mai intai cu versuri in joc de copil ,,zboara, si unde-ai zbura/acolo m-oi marita". Stiu, sau mai bine zis constientizez, privind in urma lor, ca ai dreptate si ca nimeni nu imi poate fi mai aproape decat imi sunt eu. Dar daca ,,eu" devinde ,,tu"? ei? ce e de facut atunci? sa te abandonezi catuselor de flori ale dorului si sa taci vorbind totusi prin o mie de gesturi? sa gemi si sa lasi lacrimile sa te spele, purificand tot ce a fost in viata ta neadevar, patima mincinoasa si oglinda stramba?

De cate ori m-am lasat in urma? nici nu mai stiu. Mi-e dor de tine, geamanul meu, atat de dor incat ma mir cum de tastele mai pot scrie cuvinte si nu se lichefiaza sub apasarea unei poveri pe care as vrea sa o duc mereu. E iarna? poate ca da, ninge. Verbul ,, a fi " capata valente ciudate si ma musca flamand de umeri - ce sa fac, am uitat sa ma invelesc cu mantia de catifea purpurie, - promit ca data viitoare o sa imi ascund goliciunea pana cand ai sa vii, lupi pandesc flamanzi, in ceata neintelegerii si a moralei strambe, pe care nu am acceptat-o niciodata.

Mi-e frig. Aprinde toate vorbele care nu isi au rostul si incalzeste-mi mainile, genunchii, pantecul in care infloresc albe orhideele dorintei. Fa un foc mare, ca sa se vada de dincolo de Calea Lactee, pret de un miliard de universuri posibile.

Lasa flacarile sa ma atinga, nu imi vor face rau. Se vor plimba ca serpii pe gleznele mele, desenandu-mi bratari incandescente si invatandu-ma ca singura religie e arta de a fi tu insuti. Dincolo de tot.

Astazi m-am hranit cu fasii de lumina ingemanate cu intuneric, am nevoie de negru si alb, dualitate permanenta, mai benefica decat oricare alta stare pe care am cunoscut-o vreodata. Ma simt ca un pian cu inima si parfum de femeie, asteptand infrigurat sa isi cante simfonia, in fata unei sali cu un singur spectator.

Iti vorbesc in gand pana cand uit in ce limba o fac si ajung sa inventez cuvinte care, nu stiu cum se face, insa au toate forma trupului tau. Miros a tine fara sa te stiu, iti poti imagina? In dimineata asta perna iti pastra atingerea, si am mai intarziat o clipa acolo, cu obrazul lipit de locul unde, doar cu cateva ore mai devreme, ne impletisem visele.

Tu, acum, ma citesti. Citesti cuvinte. Litere care m-au cutreierat si au imprumutat ceva din mine, femeia care a invatat ca poti cladi o lume intreaga daca ai o caisa coapta si o talpa sarutata de vant. Incerc sa imi imaginez expresia fetei tale, zambetul, bolta alba a fruntii care ma adaposteste de veacuri. Strang tare pleoapele, vrand iti capturez acolo frantura de clipa, eliberandu-te in felul asta cu adevarat.

Nu stiu daca ti-am spus inainte sa pleci sa imi aduci bomboane. Te voi cauta prin buzunare ca un copil, infrigurata, incercand sa adun in palme zgomotul strazii care te-a adus pana la mine. Apoi te voi pedepsi, Principe, si in timp ce ingenunchezi, cu tocul sprijinit de umarul tau si crupa stralucind in lumina difuza o sa iti soptesc ,,Vei plati pentru teama de a crede ca vei pleca fara sa ma vezi. Acum suntem la lectia despre eternitate."

Multumesc! ascultam cu inima, asa am eu obiceiul sa cred. Aplecarea spre ceilalti, pe care in mod normal o numim empatie -suna asa stiintific si rece cuvantul asta- e ca o masura cu care ni se cantareste sufletul. Spunea cineva, mai demult, si spunea bine, ca dragostea e masura binelui din noi. Cat iubim, atata suntem, Si aici ma refer la dragoste in sens larg, iubirea de tot ce ne inconjoara si da sens fiintei noastre. Valoroase sunt lucrurile care iti intensifica fiinta.