Destinul, liber arbitru sau acceptare?

Rezumarea primului mesaj :

Mult timp m-am intrebat ce este destinul. Nu pot spune ca am ajuns la o concluzie relevanta, dar as vrea sa discutam pe aceasta tema.
Viata nostra este definita de alegeri pe care le facem cu sufletul sau constiinta, sau cu amandoua, daca reusim sa gasim acea cale de mijloc, acel echilibru. Calea de mijloc implica compromisuri de cele mai multe ori. Dar ce este constiinta pana la urma? Instrumentul ei este ratiunea, care se formeaza si se dezvolta pe principii morale. Cum ne insusim aceste principii? Din propria experienta de viata, sau copy/ paste din experienta altora? De unde stiu eu ca ceea ce au experimentat altii este adevarat? N-ar fi mai bine sa am propria mea experienta? Sa-mi dezvolt propriile mele filtre? Daca gresesc in fond si la urma urmei este o greseala a mea, pe care mi-o pot insusi, pot suporta consecintele si pot invata ceva.

Din propria experienta am invatat ca realitatea mi-o creez singura, prin felul in care gandesc si prin felul in care ma raportez la anumite valori. Dar tot din experienta spun ca anumite lucruri nu le-am putut schimba. Aici apare conflictul. Exista sau nu destin?

Am studiat anumite tehnici de previziune a viitorului in speranta ca am sa ajung la o concluzie. Am experimentat esecul atunci cand am incercat sa ma impotrivesc. Desi am luptat cu convingerea ca pot il schimba , in anumite situatii am dat gres. Mai tarziu am constatat ca daca as fi reusit sa-l schimb, acel lucru ar fi fost in dezavantajul meu. Am experimentat si acceptarea, dar asta a dus la un conflict intre ratiune si suflet. Probabil ca nu-mi voi gasi linistea pana nu am sa ajung sa-mi doresc lucruri care sa-mi satisfaca si constiinta si sufletul in acelasi timp......

Am tot auzit de notiunea de suflete pereche. Ratiunea imi spune ca nu exista asa ceva. Sa presupunem ca exista totusi. Oamenii se nasc cu un anumit potential fizic, energetic si mental. Daca chiar exista un suflet pereche pt mine, acela trebuie sa fi evoluat in aceeasi directie cu mine. Multi leaga acesta notiune de fericire. Cum pot fi eu fericita langa un om care nu ma intelege? Nu e mai logic sa cred ca exista oameni cu aceleasi afinitati langa care pot fi fericita?

Mi s-a ghicit in cafea acum trei ani si in cateva cuvinte mi s-a descris barbatul cu care imi voi reface viata. Pot eu sa accept acest fapt? Cu incapatanarea care ma caracterizeaza am refuzat sa cred, si refuz in continuare.....dar daca chiar exista un destin , nu cumva ma condamn la nefericire? Faptul ca "stiu" lucrul asta nu cumva imi influienteaza deciziile? Unde este ratiunea aici? Unde este logica? Unde sa ma ascund de mine?

Adevarul este ca suntem singurii stapani ai gandurilor noastre si in functie de incarcatura emotionala ele ne pot influenta deciziile, in bine sau in rau.

Gandurile noastre sunt conditionate si de factori externi, asa ca incarcatura emotionala nu depinde doar de noi.Suntem in interdependenta cu multe alte lucruri.Am mai discutat subiecul asta si n-are rost sa ma repet.

Asa este shadow, toti avem admiratie pentru unii oameni, pentru altii mai putin, intelegem durerea, suferinta unora, si de aceea atunci cand facem rau cuiva din greseala sau voit, ne pare rau, ne caim (pocainta si cainta au etimologic aceeasi origine).
Dar daca nu credem ca omul este vesnic, admiratia fata de un om virtuos va fi mai mica, de exemplu daca un om este mai instarit vom spune ca ii este usor sa fie virtuos , caci "isi permite".

Eu cred ca dimpotriva, cel instarit va fi mai pacatos, tot cel sarac va fi mai apropiat de Dumnezeu si mai virtuos, mai ferit de pacate.

Nu cred ca pacatele sau virtutile depind de starea materiala a omului. Mai degraba de starea spirituala a lui.

NU-mi vine in minte nici un exemplu de om instarit si 100% fara de pata. Cu siguranta ca eu nu sunt unul fara pata, nu ca as fi instarit. IN schimb stiu multi oameni cu stare materiala hai sa spun normala (adica saraci), care cred eu ca sunt mult mai virtuosi decat mine, mai credinciosi, mai respectuos in in ceea ce priveste traditiile.

100% fara pata a fost unul, a murit, a inviat...stii povestea
din lumea noastra eu stiu oameni instariti care sunt virtuosi... desi chiar si ei au probleme grele la randul lor. Vorba lui bunicu: Dumnezeu ii incearca des pe cei pe care-i iubeste!

Liberul arbitru este o iluzie..

O fi. Sau poate nu. Am in minte exemple pentru ambele afirmatii.

Spune cele doua exemple...sau....nu... Hai sa vorbim despre Iuda. I-a fost predestinat sau nu sa tradeze?

Cred ca l-a luat valul.
Daca e sa ne luam dupa religie, Isus a fost trimis sa spele pacatele altora, a fost trimis sa sufere, deci tradarea "prietenului" ar fi fost prestabilita.

Pai pacatul omului o fi, n-o fi, probabil ca seful cel mare a lasat o vorba si omul n-a facut asa, iar al mare s-a suparat.

Dar God putea sa-si rezolve problemele fara sa apeleze la Iuda.Sau Isus ar fi putut sa se predea. Daca
este sa ne luam dupa apocrife Iuda stia ceea ce face...noroc cu Constantin ca s-a gandit el ce si cum
sa scoata din biblie cum ii dictau lui interesele. So, Iuda nu este vinovat daca i-a fost trasat dinainte, deci nu a pacatuit. Daca ne luam dupa biblie destinul iti este presatabilit .

Asta mi-a amintit ca i-am pus unui preot intrebarea asta ( vorba lui shadow cu unii preoti poti discuta ) ,discutia a fost destul de lunga insa ,in esenta ,mi-a zis ca Dumnezeu nu ne hotaraste soarta ci ne da de ales,ca ispitele nu vin din partea Creatorului ci, dimpotriva din partea celui al carui nume nu trebuie pronuntat mai ales noaptea.Ca lupta intre Bine si Rau ,intre Lumina si Intuneric se duce in si pentru fiecare din noi. De aici se creeaza alte si alte intrebari care au mai mult sau mai putin legatura cu subiectul discutiei ,am putea vorbi la nesfarsit ,dar cert este ca nimeni nu poate stii cu siguranta daca soarta ne-o facem singuri sau ne este trasata dinainte.

Sa nu uitam ca si preotii sunt oameni: tot ce stim, stim din surse indoielnice, nimic nu-i sigur, o teorie valabila azi, maine-i depasita.