Despre intrebari

Am fost educata sa cred ca intreband, voi gasi raspunsuri. Credinta ca orice nedumerire a mea isi va afla culcusul in palma calda a unei explicatii intelepte, mi-a leganat copilaria si apoi adolescenta. De la curiozitatile primare, acele teribile ,,de ce"-uri, pe care cei mari se straduiau se le le dezlege bland si cu haz, si pana la nelinistile care ma bantuie azi, se intinde un desert populat cu nisipurile nerostirii.

Nu am aflat nici pe departe ce vroiam. Acum, din perspectiva adultului, ma infior pentru ca ma gandesc ca orice dilema e in fond, constructiva, desi te macina. In momentul in care ai gasit o rezolvare, stagnezi. Pana la urmatoarea. Si care e finalul? un viitor populat doar cu certitudini, sau ma rog, cu fantomele lor? Fara framantarile acestea, am mai evolua? Sunt ele esentiale pentru lupta sinelui cu gri-ul din exterior, cu pragmatismul si ura? Ne putem gasi pe noi insine fara sa cautam perpetuu?

Haideti sa vorbim despre intrebari...