VISUL LUI MAKAR

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Dum 17 Oct - 20:47

Vreau sa va impartasesc una din nuvelele care m-au impresionat cel mai mult si pe care n-am mai putut-o uita niciodata. O frumoasa parabola, ce m-a convins inca o data de profunzimea si dramatismul spiritului rus.
Nu stiu cati dintre voi vor avea rabdarea s-o citeasca pana la final (voi posta pe rand cate un capitol), dar va asigur ca merita citita. Unii dintre voi, probabil, ati citit-o deja. Altii, sper ca o veti face intr-o buna zi. Smile
La sfarsit vom face si comentariile, daca veti considera ca e ceva de comentat.



Ultima editare efectuata de catre pitulicea in Mar 13 Noi - 21:42, editata de 3 ori
pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Dum 17 Oct - 20:49

I.

Visul acesta l-a avut bietul MakarMakar care și-a mânat vițeii prin meleaguri depărtate și sumbre, Makar peste care cad toate năpastele.
Satul lui, satul Cialgan, uitat de oameni și de Dumnezeu, e pierdut în nemărginirile taigalei iacute. Părinții și strămoșii lui cuceriseră de la taiga o bucată de pământ înghețat, și cu toate că desișul posomorât se înălța mereu ca un zid dușmănos, ei nu-și pierdeau speranța într-o viață mai bună. Garduri împletite din nuiele se risipiră peste fâșia de pământ desțelenit, căpițele și stogurile de fân începură să se ridice peste tot și iurte micuțe pline de fum se iviră tot mai multe; în sfârșit, pe colnicul din mijlocul satului, ca un drapel al victoriei, țâșni spre cer clopotnița. Și Cialgan ajunse un sat mare.
Dar în vreme ce părinții și strămoșii lui Makar se razboiau cu taiga, taind-o cu fierul, arzând-o cu focul, ei se sălbăticeau pe nesimțite. Însurându-se cu femeile iacute, ei împrumutau limba și obiceiurile lor, și astfel, treptat-treptat, trăsăturile caracteristice marelui popor rus se ștergeau și dispăreau.
Oricum ar fi, totuși, Makar al meu știa bine că-i un adevărat țăran cialganez. Aici s-a născut, aici a trăit și tot aici credea că are să moară. Era mândru de obârșia lui și uneori îi înjura pe ceilalți și îi făcea “iacuți murdari“, deși, la drept vorbind, nu se deosebea de iacuți nici prin obiceiuri, nici prin felul lui de viață. Rusește vorbea puțin și destul de prost, se îmbrăca cu blănuri, în picioare purta torbase(1) , în zilele de lucru mânca un ceai tare și o lipie, iar de sărbători și în alte ocazii excepționale mânca unt topit, tot untul topit pe care îl avea în fața lui pe masă. Călărea cu multă iscusință pe boi, iar dacă se îmbolnăvea, chema vraciul care năpustea turbând și scrâșnind din dinți asupra lui ca să sperie boala ce se cuibărise în trupul lui Makar.
Muncea din greu, trăia în sărăcie, răbda de foame și de frig. Să fi avut oare și alte gânduri în afară de grija zilnică și de a-și face rost de lipie și de ceai?
Da, avea.
Când se îmbăta, începea să plângă: “Ce mai viață e și viața noastră, zicea el, Doamne Dumnezeule!” Afară de asta mai spunea uneori că ar vrea să se lepede de toate și să plece pe “munte”. Acolo n-are să mai are, n-are să mai semene, n-are să mai taie și n-are să mai care lemne și nici măcar n-are să mai macine grâne cu moara de mână. Acolo va căuta doar să se izbăvească. Ce fel de munte era acela și unde se afla, nu știa nici el; știa însă, în primul rând, că acest munte exista și, în al doilea, că e foarte departe, atât de departe, încât nici chiar toion(2) - ispravnicul n-ar putea să ajungă până la el. Bineînțeles, atunci nici dări nu va mai plăti.
Când era treaz, părăsea gândurile astea, poate fiindcă își dădea seama că e cu neputință să găsești un asemenea munte fermecat; beat însă devenea mai îndrăzneț. Spunea că s-ar putea să nu găsească muntele cel adevărat și să nimerească la altul. “Atunci am să mă prăpădesc”, zicea el, și totuși se pregătea de plecare; dacă nu-și ducea la îndeplinire hotărârea, asta era probabil din pricină că tătarii coloniști îi vindeau totdeauna o votcă foarte proastă în care, ca s-o facă mai tare, lăsau să se macereze mahorcă, și de pe urma căreia lui Makar îi slăbeau balamalele și se îmbolnăvea.

(1) Cizme din piele de ren, cu blana întoarsă în afară
(2) Formulă de politețe ce însemna domn, stăpân, șef
pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  atat de simplu la data de Dum 17 Oct - 21:11

Eu astept continuarea.Imi place foarte mult literatura rusa...imi plac povestile lor de viata, exemplele pe care le dau, desi am o problema cu numele lor...mi-e greu sa le retin. Very Happy
atat de simplu
atat de simplu
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Lun 18 Oct - 19:51

II.

Era în ajunul Crăciunului, și Makar știa că a doua zi e sărbătoare mare. De aceea era chinuit de dorința de a bea, dar nu avea cu ce să-și plătească băutura; își isprăvise aproape toate bucatele; era dator negustorilor și tătarilor din sat. A doua zi însă era sărbătoare mare, nu se lucra, și atunci ce are să facă el, dacă n-are să se îmbete? Acest gând îl făcea să se simtă nefericit. Ce viață mai e și asta? Nici de sărbătoarea cea mare de iarnă să nu bea el măcar o sticlă de votcă?
O idee fericită îi trecu prin minte. Se sculă și își puse sona(3) lui ruptă. Soția lui, o femeie zdravănă, vânjoasă, uimitor de puternică și tot atât de uimitor de urâtă, care cunoștea bine gândurile lui simple, ghici și de data aceasta ce voia el să facă.
- Încotro, drace? Iar vrei să bei singur?
- Taci din gură! Am să cumpăr o sticlă. Avem s-o bem mâine împreună.
Îi făcu șmecherește cu ochiul și o pocni peste umăr cu atâta putere, încât ea se clătină pe picioare. Sufletul femeii este dornic de dragoste: știa că Makar o va trage pe sfoară, dar se lăsă dusă de farmecul mângâierii bărbatului.
Makar ieși din iurtă, prinse căluțul lui bătrân cu o pată albă pe frunte, îl duse de coamă la sanie și-l înhămă. Căluțul își scoase stăpânul pe poartă, aici se opri și se uită întrebător la Makar, care ședea cufundat în gânduri. Atunci Makar trase de frâu și-l îndreptă spre marginea satului.
Aici se afla o iurtă mică de tot. Din ea, ca și din celelalte, se ridica sus de tot fumul vetrei, învăluind cu norii lui albi și învolburați stelele reci și luna strălucitoare. Focul juca vesel luminând bucățile mate de gheață de la ferestre. În curte era liniște.
În iurtă locuiau niște oameni străini, veniți de departe. Makar nu știa și nici nu-l interesa să afle cum au ajuns în Cialgan, ce vijelie îi aruncase în acest colț uitat de Dumnezeu, dar îi plăcea să aibă de-a face cu ei, deoarece nu-l strângeau așa de rău în chingi și nici nu țineau morțiș la preț.
Makar intră în iurtă, se apropie de vatră și își întinse mâinile înghețate spre foc.
- Cea! Zise el, exprimând în felul acesta senzația de frig.
Străinii erau acasă. O lumânare ardea pe masă, deși nu lucrau nimic. Unul era culcat pe pat și suflând în aer rotocoale de fum le urmărea visător cum se încolăcesc, legând, se vede, de ele firele lungi ale gândurilor. Celălalt, ședea în fața vetrei uitându-se, visător și el, cum flăcările jucau deasupra lemnelor.
- Bună! Zise Makar ca să întrerupă tăcerea.
Firește, el nu știa ce durere apăsa sufletul acestor străini, ce amintiri se adunau în capul lor în seara aceea, ce imagini li se năzăreau în reflexele fantastice ale focului sau ale fumului. De altfel, și el își avea grijile lui.
Tânărul, care ședea lângă vatră, își ridică capul și-l privi cu niște ochi tulburi, ca și cum nu l-ar fi cunoscut. Apoi se scutură și se sculă iute de pe scaun.
- Bună, bună, Makar! Bine ai venit! Bei un ceai cu noi?
Propunerea îi plăcu lui Makar.
- Ceai? repetă el întrebarea. Bine! Asta-i bine, foarte, foarte bine.
Și începu repede să-și lepede hainele. După ce se dezbrăcă de șubă și căciulă, se simți mai la largul lui, și când văzu că în samovar s-au și aprins tăciunii, îi făcu tânărului o declarație de simpatie:
- Îmi sunteți dragi, zău!... Îmi sunteți dragi așa de mult, așa de mult... nici nu pot dormi noaptea...
Străinul se întoarse spre el și un surâs amar îi apăru pe față.
- A, îți suntem dragi? zise el. Și ce nevoie ai de mine?
Makar se fâstâci.
- Am treabă cu tine, răspunse el. Da de unde ai aflat?... Bine, așa, să bem ceaiul și pe urmă ți-oi spune...
Fiindcă gazda îi oferise un ceai, Makar găsi de cuviință să meargă și mai departe:
- N-aveți și ceva friptură? Tare-mi place friptura, zise el.
- Nu, n-avem.
- Nu-i nimic, urmă Makar, vrând parcă să-l liniștească, am să mănânc altădată... Nu-i așa? Altădata?...
- Bine.
Acum Makar socotea că străinii i-au rămas datori o bucată de friptură, iar la el asemenea datorii nu se pierdeau niciodată.
Peste un ceas, se urcă din nou în sanie. Obținuse o rublă, vânzând cinci care de lemne, pe care avea să le aducă mai târziu, și le vânduse în condiții destul de bune. E drept că se jurase că n-o să-și bea astăzi banii, dar în mintea lui își spunea că o să-i bea imediat. Ce-are a face? Plăcerea care-l aștepta, îi amuțea consțiința. Nu se gândea nici că atunci când o să fie beat, credincioasa lui soție o să-l ciomăgească zdravăn, fiindcă a păcălit-o.
- Un’te duci, Makar? strigă râzând străinul, văzând că sania trasă de căluțul lui, în loc s-o ia drept înainte, o cotește spre stânga, în direcția tătarilor.
- Ptru... Ptru... Ce cal afurisit!... Ia uite unde-o ia! se justifică Makar trăgând cu putere de frâul stâng și lovind pe neobservate calul cu cel drept.
Căluțul, deștept, dădu batjocoritor din coadă, porni încet în direcția cerută și în curând scârțâitul saniei se stinse la poarta tătarilor.

(3) Șuba
pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Mar 19 Oct - 20:46

III.

La poarta casei unde locuiau tătarii stăteau legați de stâlp câțiva cai cu șei iacute înalte.
În izba strâmtă aerul era înăbușitor. Fumul iute de mahorcă se ridica în chip de nor, tras încet de coșul vetrei. Lângă masă, pe bănci, ședeau iacuți veniți din alte sate; pe mese se aflau căni cu votcă; ici colo se zăreau grupuri de jucători. Figurile tuturor erau roșii și nădușite. Ochii jucătorilor urmăreau cu înfrigurare cărțile. Banii erau scoși din buzunar și ascunși numaidecât. Într-un colț, pe paie, un iacut beat turtă se legăna miorlăind un cântec nesfârșit. Scotea sunete sălbatice și huruitoare, repetând în fel și chip că mâine e o sărbătoare mare, și el se îmbătase de astăzi.
Makar dădu banii și căpătă o sticlă. O băgă în sân și, fără ca ceilalți să-l observe, se duse într-un colț mai întunecat. Își turnă cană după cană și bău pe nerăsuflate. Votca era amară și pentru că era sărbătoare era amestecată pe trei sferturi cu apă. În schimb, puseseră mahorcă cu nemiluita. La fiecare înghițitură, Makar simțea că i se taie răsuflarea și în fața ochilor i se roteau cercuri roșii.
Se îmbătă repede. Se lăsă și el pe paie și cuprinzându-și genunchii cu mâinile își așeză pe ele capul, care i se făcuse deodată greu. Din gât începură să-i iasă aceleași sunete sălbatice și hârâitoare. Cânta că a doua zi e sărbătoare și băuse cinci care de lemne.
În vremea asta, în izbă înghesuiala se făcea tot mai mare. Soseau mereu oaspeți noi: iacuți veniți să se închine și să bea votca tătarilor. Gazda își dădu seama că în curând nu vor mai avea loc cu toții. Se sculă de la masă și se uită la întreaga adunare. Privirea lui pătrunse până în colțul cel întunecat unde zări pe iacut și pe Makar.
Se apropie de iacut și, înșfăcându-l de guler, îl aruncă afară din casă. Apoi se apropie de Makar. Fiindcă era din sat, tătarul îi făcu mai multă cinste: deschise larg ușile și îi repezi sărmanului un picior în spate, încât Makar zbură afară și căzu cu nasul într-un troian de zăpadă.
Ar fi greu de spus dacă Makar a fost jignit de o asemenea purtare. Simțea că zăpada îi intrase pe mâneci și că-i acoperă obrazul. Ieși cu chiu, cu vai dintr-un troian și se apropie încet de cal.
Luna se ridicase sus pe cer. Carul mare începuse să-și lase în jos oiștea. Gerul se întețea. Câteodată, spre miazănoapte, de după un nor întunecat, oval se ridicau și jucau slab trâmbele de foc ale aurorei boreale.
Căluțul cu pata albă pe frunte, prudent și plin de înțelepciune, înțelegând se vede situația stăpânului, o luă domol spre casă. Makar își legăna trupul și continua să cânte. Cânta că a băut cinci care de lemne și că baba lui are să-i tragă o bătaie zdravănă. Sunetele îi izbucneau strident din piept și se tânguiau atât de triste și de jalnice în aerul serii, încât străinul, care tocmai se urcase pe acoperișul plat al iurtei ca să închidă hornul, își simți inima și mai grea. În vremea asta, căluțul scoase sania în vârful colnicului, de unde se zăreau împrejurimile satului. Scăldată în lumina lunii, zăpada strălucea orbitor. Din când în când, lumina lunii parcă se topea, zăpada se întuneca și începea să scânteieze sub reflexul aurorei boreale. Atunci părea că dealurile înzăpezite și taiga de pe povârnișul lor ba se apropie, ba se depărtează. Makar vedea limpede, chiar lângă taiga, chelia înzăpezită a dealului Iamalah, pe unde așezase capcane pentru sălbăticiunile și păsările din pădure.
Acest lucru îi schimbă mersul gândurilor. Începu să cânte că în capcană s-a prins o vulpe. Mâine are să vândă blana și baba n-are să-l mai bată.
Cea dintâi bătaie de clopot răsună în văzduhul înghețat când Makar intră în cocioabă. O vesti imediat pe babă că în capcana lor s-a prins o vulpe. Uitase cu desăvârșire că baba nu băuse cu el și fu foarte mirat când, cu toată această veste îmbucurătoare, ea îi administră numaidecât o lovitură cruntă cu piciorul, mai jos de șale. Apoi, când se prăbuși pe pat, îi mai trase și un pumn în ceafă.
Deasupra Cialganului plutea, împrăștiindu-se până departe, dangătul solemn de sărbătoare.


pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Joi 21 Oct - 18:22

IV.

Stătea întins pe patul lui. Capul îi ardea. În măruntaie simțea o fierbințeală, de parcă ar fi înghițit foc. Prin vine îi curgea amestecul tare de votcă și mahorcă. Pe obraz i se prelingeau stropi reci de zapadă topită, stropi îi curgeau și pe spinare.
Baba credea că a adormit. Dar Makar nu dormea. Vulpea nu-i ieșea din minte. Era convins că s-a prins în capcană; știa chiar în care capcană anume. Și o vedea, vedea cum sub apăsarea greutății scormonește zăpada cu ghearele și caută să se smulgă de acolo. Razele lunii străbat prin desiș și joacă pe blana ei aurie. Ochii fiarei lucesc când îl văd.
Nu mai putu răbda, se sculă din pat și se îndreptă spre căluțul lui credincios ca să meargă în taiga.
Dar ce-i asta? Să fie brațele puternice ale babei, care îl apucă de gulerul sonei și-l azvârl iarăși în pat?
Nu, iată că acum a ieșit din sat. Tălpile saniei scârțâie pe zăpada înghețată. Cialgan a rămas în urmă. Și tot în urmă se aude dangătul solemn al clopotului bisericii, iar pe dunga întunecată a orizontului, pe cerul senin se profilează siluetele negre ale unui șir de călăreți iacuți cu căciuli ascuțite. Iacuții se grăbesc să se ducă la biserică.
În vremea asta, luna apusese, și sus, drept la zenit, se ridică un nor albicios, scânteind cu luciri schimbătoare, fosforescente. Apoi, nourașul parcă se sparge, lațindu-se pe cer, și din el tâșnesc fâșii multicolore de foc, împrăștiindu-se care încotro, în vreme ce nourașul oval și întunecat de la miazănoapte se întunecă și mai mult. Se face negru, mai negru decât taiga de care se apropie Makar.
Drumul șerpuia printr-un desiș mărunt. La dreapta și la stânga se ridicau dealuri. Cu cât mergea mai departe, cu atât copacii se făceau mai înalți și taiga tot mai deasă. Se ridica tăcută și misterioasă. Trunchiurile golașe ale larițelor erau acoperite de promoroacă argintie și pufoasă. Lumina dulce a aurorei boreale, străbătând prin coroanele lor, plutea prin taiga, descoperind când o poieniță înzăpezită, când trupurile moarte ale giganților pădurii, smulse din rădăcini și acoperite de zăpadă... O clipă, și totul se pierdea iar în bezna tăcută și misterioasă.
Makar se opri. Aici, chiar lângă drum, începea o întreagă rețea de capcane. La lumina fosforescentă el vedea limpede îngrăditurile scunde din căzături de lemn; vedea și prima capcană: trei bârne mari și grele sprijinite de un par înclinat și susținute de un sistem destul de ingenios de pârghii cu sforicele de păr de cal.
Erau ce-i drept niște capcane străine; dar vulpea putea să nimerească și într-o capcană străină. Makar coborî grăbit din sanie, își lăsă în drum căluțul lui cel deștept și trase cu urechea.
În taiga nici un zgomot. Numai din satul depărtat, pe care nu mai putea să-l vadă, ajungea, ca mai înainte, un dangăt adânc de clopot.
N-avea de ce să se teamă. Alioșka, proprietarul capcanelor, un țăran din Cialgan, vecinul și dușmanul lui de moarte, era desigur, la biserică. Pe suprafața netedă a zăpezii abia căzută nu se zărea nici o urmă.
Intră în desiș - nimic. Zăpada scârțâia sub picioare. Capcanele stăteau înșirate ca niște tunuri cu gurile căscate, într-o așteptare mută.
Făcu câțiva pași înapoi, iar – nimic. Se îndreptă spre drum.
Sst!... Un foșnet... O blană roșcată se strecoară prin taiga, de data aceasta printr-un loc luminat, și e atât de aproape!... Makar văzu lămurit urechile ascuțite ale vulpii: coada-i stufoasă se învârtea în aer, îmbiindu-l parcă să intre în desiș. Vulpea dispăru printre trunchiurile copacilor în direcția capcanelor așezate de Makar, și în curând răsună prin pădure o lovitură înăbușită, dar puternică. Bufni adânc, apoi trezind ecoul taigalei se stinse încet în vreo râpă îndepărtată.
Inima îi bătu cu putere. Se închisese o capcană.
Se repezi înainte, trecând prin desiș. Crengile înghețate îl loveau peste ochi, îi aruncau zăpada în față. Se poticnea; răsuflarea i se tăia.
Iată-l ieșit pe un drum de pădure, pe care-l croise chiar el odinioară. Copacii albi de promoroacă se înalță de o parte și de cealaltă; jos, printre ei, îngustându-se, se zărește cărăruia, iar la capătul ei pândește gura unei capcane mari... Aproape...
Dar iată că pe cărăruie, lângă capcană, apare o siluetă, apare și dispare. Makar îl recunoscu pe cialganezul Alioșka: îi vedea bine trupul scund și lat în umeri, aplecat înainte, mersul lui de urs. Obrazul negru al lui Alioșka îi păru și mai negru și dinții mari ai lui Alioșka rânjeau mai tare ca de obicei.
Makar fu cuprins de o sinceră indignare: „Ia te uită, ticălosul!... Umblă pe la capcanele mele.” Ce-i drept, Makar trecuse și el, chiar acum, pe la capcanele lui Alioșka, dar era totuși o deosebire... și deosebirea era că atunci când Makar umbla pe la capcanele altuia, el se temea că va fi prins, iar când alții umblau pe la capcanele lui, el se simțea revoltat și voia să-i cadă în mână ăl de-i încălca drepturile.
Tăind drumul, se repezi spre capcana căzută. Era o vulpe în ea. Alioșka, cu mersul lui legănat, de urs, se îndrepta tot într-acolo. Trebuia să ajungă înaintea lui.
Iată și capcana cu pricina. Sub ea scânteiază blana roșcovană a fiarei prinse. Vulpea, scormonește zăpada cu ghearele, întocmai așa cum își închipuise mai înainte, și îl privește cu aceeași ochi pătrunzători de foc.
- Nu te atinge!... E a mea! Strigă Makar lui Alioșka.
- Nu te atinge! Răspunde ca un ecou glasul acestuia. E a mea!
Fugind, ajungând amândoi în aceeași clipă la capcană și grăbiți, luându-se la întrecere, o ridică slobozind fiara. Vulpea se ridică și ea. Face o săritură, se oprește, se uită cam ironic la cei doi cialganezi, își îndoaie gâtul și își linge locul strivit de bârnă; apoi fuge veselă, unduindu-și, prietenoasă, coada.
Alioșka încearcă să se repeadă pe urmele ei, dar Makar îl apucă pe la spate de poalele sonei.
- Nu te atinge! Strigă el. E a mea! Și aleargă și el după vulpe.
- Nu te atinge! răspunde ca un ecou glasul lui Alioșka și Makar se simte, la rândul lui, apucat de sonă și celălalt i-o ia înainte.
Makar se înfurie. Uită de vulpe și se repede după Alioșka.
Alergau din ce în ce mai repede. O creangă de lariță îi smulse lui Alioșka căciula, dar nu mai avu când s-o ridice: Makar îl ajungea zbierând furios. Alioșka însă fusese totdeauna mai hâtru decât sărmanul Makar. Se opri pe neașteptate, se întoarse și își plecă capul, Makar se lovi cu burta de el și căzu în zăpadă. În timp ce cădea, blestematul de Alioșka îi smulse căciula și se pierdu în taiga.
Makar se ridică încet. Se simțea foarte abătut și nenorocit. Starea lui sufletească era cumplită. Vulpea fusese în mâinile lui și acuma... I se păru că în desișul negru ea își mai flutură odată, batjocoritoare, coada și dispăru apoi cu totul.
Se întunecase, norul albicios abia-abia se mai zărea la zenit. Părea că se topește încetișor, iar razele muribunde ale aurorei boreale se prelingeau din el obosite, cuprinse parcă de toropeală.
Șuvițe reci de zăpadă se prelingeau pe trupul înfierbântat al lui Makar. Zăpada i se băgase în mâneci, pe după gulerul sonei și i se scurgea acum de-a lungul spatelui umplând torbase. Afurisitul de Alioșka îi luase căciula! Mănușile și le pierduse în fugă. Era rău de el. Makar știa că gerul năprasnic nu glumește cu oamenii care intră în taiga fără căciulă și fără mănuși. Merse multă vreme. După socotelile lui ar fi trebuit de mult să iasă din Iamalah și să zărească clopotnița, dar el tot mai rătăcea prin taiga. Ca vrăjit, desișul îl ținea în brațele lui. De departe se auzea mereu dangătul adânc. Lui Makar i se părea că merge spre partea de unde venea dangătul, dar sunetele se auzeau tot mai slab și mai slab, și inima îi era cuprinsă de o deznădejde cumplită.
Obosise. Era nenorocit. Picioarele i se îndoiau. Trupul lovit îl durea. Răsuflarea i se tăia în piept. Mâinile și picioarele înțepeneau de frig. Capul gol era strâns ca într-un cerc de fier înroșit.
”Am să mă prăpădesc”, se gândea el tot mai des. Dar continua să meargă.
Taiga tăcea. Se închidea cu o încăpățânare dușmănoasă în urma lui și nu lăsa să străbată de nicăieri o rază de lumină și de speranță.
”Am să mă prăpădesc”, își spunea mereu Makar.
Era istovit. Copacii tineri îl plesneau fără nici o rușine peste obraz, bătându-și joc de deznădejdea lui. Într-o poieniță îi ieși înainte un urecheat alb, se așeză pe lăbuțele de dinapoi, își ciuli urechile lungi cu vârfuri negre și începu să se spele, schimonosindu-se cât se poate de obraznic. Îi dădea să înțeleagă că-l cunoaște bine, că știe că e chiar acel Makar, care așezase prin taiga o mulțime de mașini îndrăcite pentru pieirea lui, a iepurelui, dar că acum își bate joc de el.
Pe Makar îl cuprinse amărăciunea. Taiga se însuflețea mereu, dar se însuflețea dușmănoasă. Până și copacii mai îndepărtați își întindeau crengile lungi peste potecă, îl apucau de păr, îl plesneau peste ochi, peste obraz. Găinușele de pădure ieșeau din văgăunele lor ascunse și își aținteau asupră-i ochii curioși și nătângi, iar cocoșii alergau printre ele cu cozile răsfirate și cu aripile întinse de furie, spunând cu glas tare găinușelor cine e Makar și ce uneltește el. În sfârșit, din fundul pădurii se iviră mii de boturi de vulpe. Adulmecau văzduhul și-l priveau batjocoritor, ciulindu-și urechile ascuțite. Iepurii se așezau pe labele de dinapoi în fața lui și râdeau cu hohote, dând a înțelege prin asta că Makar s-a rătăcit și că nu va mai ieși din taiga.
Asta întrecea orice măsură.
“Mă prăpădesc”, se gândi Makar și se hotărî să moară pe loc.
Se întinse pe zăpadă.
Gerul se înăsprea. Ultimele reflexe ale aurorei boreale licăreau slab și alunecau pe cer privindu-l pe Makar printre coroanele copacilor. Cel din urmă ecou al clopotului venea dinspre îndepărtatul Cialgan.
Aurora boreală se mai aprinse o dată și se stinse. Se stinse și sunetul clopotului.
Și Makar muri.
pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Vin 22 Oct - 18:58

V.

Nu și-a dat seama cum s-a întâmplat acest lucru. Dar știa că din el trebuia să iasă ceva și aștepta ca acest ceva să iasă dintr-o clipă în alta. Dar nu ieșea nimic.
Cu toate acestea, își dădea seama că murise, și de aceea stătea liniștit, fără să facă vreo mișcare. Stătu mult timp așa, atât de mult, încât se plictisi.
Era încă întuneric când Makar simți că cineva îl împinge cu piciorul. Își întoarse capul și deschise ochii.
Larițele se înălțau deasupra-i smerite, pașnice, rușinându-se parcă de glumele lor din trecut. Brazii ciufuliți își întindeau labele largi, acoperite de zăpadă și se legănau încet-încet. În aer pluteau tot atât de încet fulgi strălucitori de zăpadă.
Stele strălucitoare și blânde îl priveau din cerul albastru, printre crengile dese, voind parcă să spună: “Vedeți, a murit sărmanul!”
Chiar lângă trupul lui Makar stătea popa Ivan, bătrânul, și îl împingea cu piciorul. Antereul lui lung era acoperit de zăpadă; era zăpadă și pe berghesul(1) lui țuguiat, pe umerii și pe barba lui lungă. Dar ceea ce era mai uimitor decât toate era faptul că în fața lui stătea popa Ivan, care murise cu patru ani în urmă.
Fusese un popă bun. Nu-l supărase niciodată pe Makar silindu-l să plătească ruga(2) și nici nu-i ceruse vreodată bani pentru treba(3). Makar îi dădea ce voia pentru botezuri și ectenii, și acuma își aduse aminte rușinat că uneori îi dădea foarte puțin, iar alteori nu-i dădea nimic. Popa Ivan nu se supăra; nu cerea decât un singur lucru: ori de câte ori venea, trebuia să-i dai o sticlă de votcă. Dacă Makar nu avea bani, popa Ivan trimitea el însuși după votcă pe care o beau amândoi. Popa se îmbăta criță, dar nu avea obiceiul să se ia la bătaie și chiar dacă se lua, nu lovea prea tare. Makar îl aducea acasă ca pe o zdreanță și-l lăsa în grija preotesei.
Da, era un popă bun, dar a murit de o moarte năprasnică. Într-o zi, când toți cei de acasă erau plecați și popa rămăsese singur, culcat pe pat, beat turtă, îi veni chef să fumeze. Se sculă și, clătinându-se, se apropie de cuptorul uriaș, bine încins, ca să-și aprindă pipa de la foc. Era beat tare, s-a poticnit și a căzut în foc. Când cei de ai casei s-au întors, din popă nu mai rămăseseră decât picioarele.
Le-a părut tuturor rău după bietul popa Ivan; dar cum din el nu mai rămăseseră decât picioarele, nici un doctor din lume n-a mai putut să-l vindece. Picioarele au fost înmormântate, și în locul lui a fost numit altul.
Și acum, popa Ivan stătea întreg lângă Makar și-l lovea cu piciorul.
- Scoală, Makarușka, spunea el. Să mergem.
- Unde să mergem? Întrebă supărat Makar.
Socotea că din moment ce “s-a prăpădit”, datoria lui era să stea liniștit și nu s-o pornească iar prin taiga, rătăcind în căutarea unei poteci. Altfel ce nevoie ar fi avut să moară?
- Să mergem la Toionul cel mare.
- De ce să mă duc la el? Întrebă Makar.
- Te va judeca, zise popa cu glas trist și parcă înduioșat.
Makar își aminti că într-adevăr, după moarte, trebuie să te duci undeva la judecată. Auzise asta la biserică. Prin urmare, popa avea dreptate. Trebuia să se scoale.
Și Makar se sculă, mormăind că nici după moarte omul nu-i lăsat în pace.
Popa o luă înainte. Makar porni după dânsul. Mergeau drept înainte. Smerite, larițele se dădeau la o parte din drumul lor. Apucară către răsărit.
Makar observă uimit că popa Ivan nu lăsa urme pe zăpadă. Se uită sub picioarele lui și își dădu seama că nici el nu lăsa urme: zăpada era curată și netedă ca o față de masă.
Se gândi că acum i-ar fi foarte ușor să umble pe la capcanele altora, deoarece nimeni n-ar putea să-l afle; dar popa îi ghici gândul ascuns, se întoarse către el și-i spuse:
- Lasă! Nici nu știi ce ai să pățești pentru fiecare gând de felul acesta.
- Bine, bine, răspunse nemulțumit Makar. Nici nu am voie să gândesc! De ce te-ai făcut așa de aspru? Mai taci din gură!
Popa dădu din cap și merse mai departe.
- E mult de mers? Îl întrebă Makar.
- Da, răspunse popa cu mâhnire în glas.
- Și ce o să mâncăm? Întrebă din nou Makar neliniștit.
Întorcându-se spre el, popa zise:
- Ai uitat că ai murit și că nu mai ai nevoie nici de mâncare, nici de băutură?
Asta nu-i plăcu lui Makar. Firește, așa e, dacă n-ai ce mânca, dar atunci ar trebui să stai întins, așa cum a stat după moarte. Dar să mergi, să mergi departe și să nu mănânci nimic – asta, după părerea lui, n-avea nici o noimă. Și începu din nou să mormăie.
- Nu te răzvrăti! zise popa.
- Bine! răspunse Makar jignit, dar în sufletul lui continuă să se tânguie și să bodogănească împotriva unei rânduieli atât de proaste: “E silit să meargă și de mâncare nici vorbă! Unde s-a mai pomenit una ca asta?“
Fu nemulțumit tot timpul cât merse în urma popii. Și se vede că au mers multă vreme. E drept că Makar nu vedea mijind zorile, dar judecând după distanța străbătută i se părea că merg de o săptămână întreagă; lăsase în urmă o mulțime de văi și de munți, o mulțime de râuri și de lacuri, de păduri și de șesuri. Când Makar se uita înapoi, i se părea că taiga cea întunecată aleargă ea însăși îndărăt, iar munții înalți cu vârfurile înzăpezite se topesc în întunericul nu prea adânc al nopții și dispar cu repeziciune dincolo de zare.
I se părea că se ridică tot mai sus. Stelele se făceau tot mai mari și mai strălucitoare. Apoi, de după culmea unei înălțimi, pe care se suiră, se zări un colțișor de lună, care apusese de multă vreme. Părea că se grăbește să fugă de ei, iar Makar și popa o ajungeau din urmă. În sfârșit, luna începu din nou să se ridice deasupra orizontului. Iar ei continuară să meargă pe un drum neted, urcând mereu.
Era lumină, mult mai multă lumină decât la începutul nopții. Asta, desigur, pentru că erau mult mai aproape de stele. Fiecare din ele, mare cât un măr, licărea puternic, iar luna – un fund de butoi mare, de aur – strălucea ca soarele și lumina șesul de la un capăt la altul.
Se zărea lămurit fiecare fulg de zăpadă. O mulțime de drumuri tăiau șesul și toate se împreunau într-un punct depărtat, la răsărit. Pe drumuri mergeau călare și pe jos o mulțime de oameni feluriți și felurit îmbrăcați.
Deodată Makar, care se uitase atent la un călăreț, coti din drum și alergă în urma acestuia.
- Stai, stai! Strigă popa, dar Makar nici nu-l auzi.
Recunoscuse pe un tătar care cu șase ani mai înainte îi furase un căluț bălțat și murise acum cinci ani. Tătarul călărea pe același căluț bălțat. Calul părea că zboară. Nori de zăpadă cu scânteieri de stele se ridicau de sub copitele lui. Makar se miră: cu toată această goană nebună, el, deși mergea pe jos, îl ajunse din urmă pe tătar. De altfel, văzându-l la câțiva pași, tătarul se opri foarte binevoitor. Makar se repezi furios la el.
- Hai la staroste, strigă el, e calul meu! Are o tăietură la urechea dreaptă… Ia uita-te, ce șmecher!... Călărește pe cal străin, iar stăpânul calului merge pe jos, ca un cerșetor!
- Stai! zise tătarul. Nu trebuie să mergem la staroste. E calul tău?... Ia-l! Afurisită lighioană! De cinci ani merg pe ea și parcă nici nu m-aș fi clintit din loc… Oamenii care merg pe jos mi-o iau mereu înainte, așa cal e mai mare rușinea pentru un tătar.
Își ridică piciorul ca să descalece, dar popa, abia putând să mai răsufle, îl ajunse din urmă și-l apucă pe Makar de mână.
- Nenorocitule! exclamă el. Ce faci? Nu vezi că tătarul vrea să te tragă pe sfoară?
- Mă înșală, sigur că mă înșală! țipă Makar dând din mâini. Era un căluț bun, un adevărat cal de gospodar cinstit… Mi-au dat patruzeci de ruble pentru el când abia era de doi ani… Nu-u, frățioare! Dacă mi-ai stricat calul, am să-l tai pentru carne, iar tu ai să-mi plătești pentru el bani gheață. Crezi că dacă ești tătar n-o să se găsească ac de cojocul tău?
Makar se înfierbânta și țipa cât îl ținea gura ca să adune cât mai multă lume în jurul lui, fiindcă se cam temea de tătar. Dar popa îl opri:
- Domol, domol, Makar! Uiți că ești mort… Ce nevoie ai de cal? Nu vezi că pe jos mergi mult mai repede decât tătarul călare? Vrei să fii nevoit să mergi o mie de ani?
Makar își dădu în sfârșit seama de ce tătarul se învoise atât de ușor să-i dea calul înapoi.
“Ce șiret!“ își spuse el.
Apoi, cu glas tare, vorbi tătarului:
- Bine! Mergi călare, dar am să fac jalbă împotriva ta.
Tătarul, supărat, își înfundă căciula și dădu bici calului. Acesta se ridică în două picioare, nori de zăpadă îi țâșniră de sub copite, dar cât timp Makar și popa rămaseră locului, tătarul nu izbuti să se depărteze nici cu o palmă de ei.
Scuipă mânios și spuse lui Makar:
- Ascultă, prietene, nu cumva ai o frunză de tutun? Tare aș vrea să fumez, dar mi-am isprăvit tutunul încă de-acum patru ani.
- Câinii sunt prieteni cu tine, nu eu! Răspunse furios Makar. Mi-a furat calul și mai are îndrăzneala să-mi ceară tutun! Mort de-ai fi și tot nu mi-ar părea rău! Și zicând aceasta, Makar plecă mai departe.
- Păcat că nu i-ai dat o frunză de mahorcă, zise popa Ivan. Pentru asta, la judecată, Toion ți-ar fi iertat cel puțin o sută de păcate.
- Păi, de ce n-ai spus mai devreme? se oțărî Makar.
- E prea târziu să te învăț. Trebuia să afli toate astea de la popi, cât aifost în viață.
Makar era supărat. Nu vedea de loc ce rost au popii pe lume: rugă luau, dar nu l-au învățat nici măcar când trebuie să dea o frunză de tutun tătarului ca să obțină, în parte, iertarea păcatelor. Doar nu-i glumă: o sută de păcate… și numai pentru o frunză de tutun!... Face, n-ai ce spune!
- Stai, zise el. Nouă ne ajunge o frunză. Celelalte patru am să le dau tătarului. Asta are să facă patru sute de păcate.
- Uită-te îndărăt, zise popa.
Makar se uită. În urma lor se întindea un șes alb și pustiu. O clipă tătarul apăru ca un punct. Lui Makar i se păru că vede praful alb zburând de sub copitele bălțatului, dar peste o clipă dispăru și acest punct.
- Lasă, că poate el și fără tutun. Nu vezi: mi-a stricat calul, afurisitul! zise Makar.
- Nu, nu ți l-a stricat, dar e un cal furat. N-ai auzit din bătrâni că pe cal furat nu poți s-ajungi departe?
Makar auzise într-adevăr lucrul ăsta din bătrâni, dar deoarece în viață văzuse adesea cum tătarii aleargă cu caii furați până la oraș, nu le prea da crezare bătrânilor. Acum însă se gândi că și bătrânii au uneori dreptate.
Lăsau mereu în urma lor pe întinsul șesului o mulțime de călăreți. Alergau tot atât de repede ca cel întâlnit mai înainte. Caii zburau ca păsările, călăreții erau asudați, și cu toate acestea Makar le-o lua înainte.
Cei mai mulți erau tătari, dar uneori dădeau și peste cialganezi adevărați, unii din ei mergeau călare pe boi de furat pe care îi mânau cu nuielușe de răchită.
Makar se uita cu dușmănie la tătari și bodogănea mereu că e încă prea puțin pentru vina lor. Când însă se întâlnea cu cialganezi, se oprea și intra bucuros în vorbă; aceștia îi erau prieteni, chiar dacă erau niște hoți. Câteodată Makar era chiar îndatoritor: ridica o nuielușă și atingea din spate boii sau caii; dar îndată ce făcea câțiva pași, călăreții rămâneau în urmă, ca niște puncte abia zărite.
Șesul părea fără sfârșit. Lăsau mereu în urmă călăreți și oameni mergând pe jos, și cu toate acestea de jur împrejur totul era pustiu. Ai fi zis că între doi drumeți se întind sute și chiar mii de verste.
Deodată Makar zări pe un moșneag necunoscut; era și el cialganez; asta se vedea după chipul, după portul și chiar după mersul lui, dar Makar nu-și aducea aminte să-l fi zărit vreodată. Moșneagul purta o sonă ruptă, un berghes mare și urecheat, rupt și el, niște nădragi vechi de piele și niște torbase zdrențuite de vițel. Dar mai rău decât toate era că moșneagul, deși foarte bătrân ducea în cârcă o babă și mai bătrână decât el, iar picioarele ei se târau pe jos. Bătrânul răsufla greu, se împleticea și se sprijinea într-un toiag. Lui Makar i se făcu milă de dânsul. Se opri. Bătrânul se opri și el.
- Vorbește! I se adresă prietenos Makar.
- Nu, răspunse bătrânul.
- Ce ai auzit?
- N-am auzit nimic.
- Ce-ai văzut?
- N-am văzut nimic.
Makar tăcu o clipă și abia atunci găsi de cuviință să-l întrebe pe bătrân cine e și de unde vine.
Bătrânul îi spuse cum îl cheamă. Demult – nici el nu mai știa câți ani trecuseră de atunci – plecase din Cialgan și plecase pe “munte” să se izbăvească. Acolo nu muncea de loc, mânca numai fragi și mure, nu ara, nu măcina, nu semăna grâu și nu plătea dări. După ce a murit, a venit la judecata lui Toion. Toion îl întrebă cine e și ce a făcut. Bătrânul îi povesti că a plecat la “munte” să se izbăvească. “Bine, a spus Toion, dar baba ta unde-i? Du-te și adă-ți baba.” El a plecat după ea, dar baba înainte de a muri ajunsese cerșetoare și n-avusese pe nimeni s-o hrănească, rămăsese fără casă, fără vacă, fără pâine. Slăbise așa de tare, încât nu-și mai putea trage picioarele. Și acum el era nevoit să o ducă în spinare până la Toion.
Bătrânul izbucni în lacrimi, dar baba îl lovi cu piciorul, parcă ar fi fost un bou în jug, și rosti cu o voce slabă, dar supărată:
- Du-mă!
Lui Makar i se făcu și mai tare milă de bătrân și se bucură din suflet că nu plecase și el la “munte”. Baba lui era o femeie uriașă, zdravănă și ar fi fost și mai greu s-o ducă în cârcă. Iar dacă i-ar fi tras și niște ghionți ca unui bou, atunci, desigur, că în foarte scurtă vreme l-ar fi făcut să moară a doua oară.
Din milă și ca să-și ajute consăteanul, apucă pe babă de picioare, dar abia făcu doi-trei pași și fu nevoit să le lase ca să nu rămână cu ele în mână. Într-o clipă bătrânul și povara lui dispărură din vedere.
În drumul lor mai departe nu mai întâlniră pe nimeni la care Makar să nu mai ia seama. Erau hoții încărcați ca niște vite de povară cu avuțiile furate, și care înaintau pas cu pas; toionii iacuți grași se clătinau ca niște turnuri în șeile lor înalte, atingând norii cu căciulile țuguiate. Alături, alergau țopăind sărmani comnociți(4), slabi și iuți la picior ca niște iepuri. Câte un ucigaș ursuz mergea plin de sânge cu privirile rătăcite, sălbatice. Zadarnic se arunca prin zăpada curată și se tăvălea prin ea, încercând să se spele de petele de sânge. Zăpada din jurul lui se prefăcea într-o clipă în spumă roșie, petele de sânge se făceau și mai dese și în privirea ucigașului se citea o sălbatică deznădejde și groază. Mergea tot înainte, ferindu-se de privirile speriate ale celorlalți.
Suflete micuțe de copii treceau prin aer ca niște păsărele. Zburau în stoluri mari și Makar nu se mira. Hrana proastă grosolană, murdăria, focul vetrelor și curentul rece din iurte îi trimiteau numai din Cialgan cu sutele pe lumea cealaltă. Apropiindu-se de ucigaș, ele se dădeau îngrozite în lături și mult timp se mai auzea în văzduh fâlfâitul speriat și grăbit al aripioarelor lor.
Makar văzu în curând că față de ceilalți el înaintează destul de repede și se grăbi să atribuie acest fapt virtuților lui.
- Ascultă, părinte, zise el, tu ce crezi? Deși mi-a cam plăcut să trag la măsea cât am trăit, totuși, n-am fost un om rău, Dumnezeu ține cu mine…
Îl privi iscoditor pe popa Ivan. Gândul lui ascuns era să afle poate ceva de la popa cel bătrân. Dar acesta răspunse scurt:
- Nu te mândri! Suntem aproape. Ai să afli în curând.
Makar nici nu observă că șesul începuse parcă să se lumineze. Mai întâi, câteva raze luminoase apărură de după marginea zării. Ele străbătură în fugă cerul, stingând stelele strălucitoare. Și stelele se stinseră. Luna apusese. Șesul înzăpezit se întunecă.
Atunci neguri dese se ridicară deasupra lui și se înșiruiră ca o gardă de onoare.
Iar într-un loc, spre răsărit, negurile începură să se lumineze, ca niște ostași cu zale de aur. Apoi negurile prinseră a se legăna, iar ostașii de aur se închinară până la pământ.
Și soarele ieși de după ei, și înălțându-se pe culmile lor aurii aruncă o privire înspre șes. Și șesul întreg sclipi sub razele unei lumini nemaivăzute, orbitoare.
Negurile se prinseră solemn într-o horă uriașă se despicară la apus și, fâlfâind, zburară în înălțimi.
Lui Makar i se păru că aude un cântec minunat. Era cântecul binecunoscut cu care pământul salută întotdeauna soarele. Dar Makar niciodată nu-l luase în seamă așa cum se cuvine și abia acum, întâia oară înțelese cât e de frumos. Stătea și asculta și nu voia să meargă mai departe: ar fi vrut să rămână mereu așa și să asculte o veșnicie.
Dar popa Ivan îl trase de mânecă.
- Să intrăm, zise el. Am ajuns.
Apoi Makar văzu că se află în fața unei uși mari pe care până atunci o ascunseră negurile.
Tare n-ar fi avut poftă să intre, dar n-avea ce face și se supuse.



(1) Căciulă pe care o poartă iacuții
(2) Daruri ce se dădeau popii în bani și în merinde
(3) Slujbe oficiate la cererea credincioșilor
(4) Argați

pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Lun 25 Oct - 21:44

VI.

Intrară într-o casă mare și frumoasă, și de abia după ce intrară, Makar își dădu seama că afară era ger zdravăn. În mijlocul încăperii se afla o vatră făcută cu măiestrie din argint curat, iar în vatră ardeau niște lemne de aur, dând o căldură egală, care-ți pătrundea tot trupul. Focul acestui cămin minunat nu te supăra la ochi, nu frigea, ci doar încălzea și Makar ar fi dorit să rămână mereu aici, să se încălzească. Popa Ivan se apropie de el și își întinse spre flacără mâinile înghețate.
Odaia avea patru uși dintre care numai una ducea afară, iar pe celelalte intrau și ieșeau mereu niște tineri cu cămăși lungi și albe. Makar se gândi că trebuie să fie argații Toionului de aici. I se păru că-i mai văzuse undeva, dar nu-și putea aminti unde anume. Îl minuna de asemenea faptul că pe spatele fiecăruia din ei se legănau aripi mari și albe, și Makar se mai gândi că, desigur, Toion mai are și alți argați, căci ăștia de aici, cu aripile lor, nu s-ar fi putut strecura prin desișurile taigalei ca să taie lemne de foc sau pari.
Un argat se apropie de cămin și, întorcându-i spatele, se adresă lui popa Ivan:
- Spune!
- N-am nimic de spus, răspunse popa.
- Ce ai auzit prin lume?
- N-am auzit nimic.
- Ce-ai vazut?
- N-am văzut nimic.
Tăcură amândoi și atunci popa zise:
- Am adus unul.
- E cialganez?
- Da.
- Atunci trebuie să pregătesc cumpăna cea mare.
Și argatul ieși pe o ușă ca să poruncească să fie adusă cumpăna, iar Makar îl întrebă pe popă ce nevoie au de ea și de ce tocmai de una mare.
- Vezi tu, grăi popa nițel stingherit, e nevoie de ea ca să se cântărească tot binele și tot răul pe care l-ai făcut în viață. La toți ceilalți oameni, răul și binele aproape că țin în cumpănă talerele; numai cialganezii sunt atât de păcătoși, încât Toion a poruncit să se facă o cumpănă anume pentru dânșii, cu un taler uriaș pentru păcate.
La auzul acestor vorbe, Makar simți o împunsătură în inimă. Și a început să se teamă.
Argații aduseră o cumpănă mare. Unul din talere era de aur și era mic, iar celălalt era de lemn și uriaș. Sub acesta din urmă se căscă deodată în podea o gaură neagră.
Makar se apropie și cercetă îngrijorat cumpăna ca nu cumva să fie strâmbă. Dar nu era strâmbă. Talerele se cumpăneau bine și nu se clătinau.
Makar nu prea înțelegea cum e construită și ar fi preferat să aibă de a face cu cântarul lui cu arc de-acasă, cu care în cursul lungii lui vieți se obișnuise să vândă și să cumpere cu oarecare folos.
- Vino Toion, zise deodată popa Ivan și își așeză mai bine cutele antereului.
Ușa din mijloc se deschise și prin ea intră un Toion bătrân, bătrân, cu o barbă mare, argintie, care-i ajungea până la brâu. Era îmbrăcat cu blănuri și țesături bogate pe care Makar nu le văzuse niciodată, iar în picioare avea niște cizme călduroase de catifea dungată așa cum văzuse el la un iconar bătrân.
La prima aruncătură de ochi, Makar recunoscu în Toion pe bătrânul pe care-l văzuse zugrăvit în biserică. Numai că de data aceasta era fără fiul lui; Makar se gândi că acesta e dus cu treburi. În schimb porumbelul zbură în odaie, în urma bătrânului, se roti peste capul lui și i se așeză pe genunchi. Bătrânul Toion îl mângâie cu mâna și se așeză pe scaunul care-i fusese pregătit.
Chipul bătrânului Toion era bun, și când Makar își simțea sufletul prea greu, se uita la acest chip și se simțea ușurat.
Și inima i se făcea grea, pentru că își aducea aminte de întreaga lui viață, în toate amănuntele ei; își aducea aminte de fiecare pas și de fiecare lovitură de topor, și de fiecare copac tăiat, și de fiecare înșelăciune, și de fiecare păhărel de votcă pe care îl băuse.
Se simțea rușinat și îi era teamă. Dar privind chipul bătrânului Toion se învioră. Și înviorându-se, se gândi că poate va izbuti totuși să ascundă câte ceva.
Bătrânul Toion îl privi și-l întrebă cine e și de unde vine, cum îl cheamă și câți ani are. După ce Makar răspunse, bătrânul Toion întrebă iar:
- Ce-ai făcut în viață?
- Știi și tu, răspunse Makar. Trebuie să le ai scrise pe toate.
Makar îl încerca vrând să știe dacă într-adevăr le are scrise pe toate.
- Spune singur, nu tăcea! rosti bătrânul Toion.
Și lui Makar îi veni inima la loc.
Începu să-și numere muncile, și cu toate că-și aducea aminte de fiecare lovitură de topor, și de fiecare par tăiat, și de fiecare brazdă trasă cu plugul de lemn, adăugă mii de pari și sute de care cu lemne, și sute de bârne, și sute de puduri de cereale. După ce le numără pe toate, bătrânul Toion spuse către popa Ivan:
- Adă cartea!
Atunci Makar își dădu seama că popa Ivan e în slujba bătrânului Toion și-i servește de secretar. Se supără fiindcă popa nu-i spusese asta în mod prietenesc mai înainte. Popa Ivan aduse o carte mare, o deschise și începu să citească.
- Uită-te câți pari a tăiat, zise bătrânul Toion.
Popa Ivan se uită în carte și zise trist:
- A mai pus de la el treisprezece mii.
- Minte! Strigă arțăgos Makar. A greșit cu siguranță, pentru că e un bețiv și a murit de moarte rea!
- Taci! zise bătrânul Toion. Ți-a luat pentru botezuri sau pentru nunți mai mult decât trebuia? Te-a silit să-i plătești ruga?
- Ce să mai vorbesc de pomană? răspunse Makar.
- Ei vezi, de băut știu și eu că-i plăcea să bea... Și bătrânul Toion se supără: Citește-i din carte toate păcatele, pentru că nu-i decât un mincinos și nu-l cred! Spuse bătrânul Toion lui popa Ivan.
În vremea asta argații aruncară pe talerul de aur parii și lemnele, și arătura, și toată munca lui Makar. Erau atât de multe, încât talerul de aur a coborât, iar talerul de lemn s-a înălțat sus, sus de tot, de nu-l mai puteai ajunge cu mâna, și tinerii argați ai lui Dumnezeu – erau poate o sută – se ridicară pe aripile lor căutând să-l tragă în jos cu frânghiile.
Grea era munca cialganezului!
Popa Ivan începu să citească înșelătoriile, și s-a văzut că au fost cu totul douăzeci și una de mii nouă sute treizeci și trei; citi câte sticle de votcă băuse Makar și s-a văzut că au fost patru sute de sticle; popa citea și citea, și Makar vedea că talerul de lemn se face mai greu decât cel de aur, că se lasă tot mai jos, în groapa de sub el, și cu cât citea popa mai mult cu atât talerul se lăsa tot mai jos.
Atunci Makar se gândi că n-o să-i meargă bine și apropiindu-se de cumpănă voi să oprească talerul cu piciorul, fără să-l vadă nimeni. Dar un argat îl zări și se iscă o zarvă mare.
- Ce-i acolo? întrebă bătrânul Toion?
- A vrut să țină talerul cu piciorul, răspunse argatul.
Atunci Toion își întoarse spre Makar chipul mâniat:
- Văd că ești un mincinos, un leneș și un bețiv... Ți-au rămas dările neplătite, și popa are de primit de la tine ruga, și ispravnicul păcătuiește de fiecare dată din pricina ta, suduindu-te cu vorbe urâte!... Apoi întorcându-se către popa Ivan, bătrânul Toion întrebă: Cine în Cialgan încarcă cel mai mult caii și-i mână mai mult?
- Paracliserul, răspunse acesta. El aduce poșta și-l duce pe ispravnic.
Atunci bătrânul Toion rosti:
- Dați-i pe leneșul ăsta în locul calului și să-l care pe ispravnic până ce o cădea de oboseală... Om vedea noi pe urmă ce mai e de făcut.
De abia rosti aceste vorbe și ușa se deschise, iar în casă intră fiul lui și se așeză de-a dreapta tatălui.
Și fiul zise:
- Am auzit osânda ta... Am trăit multă vreme pe pământ și știu cum stau acolo lucrurile; o să-i fie greu bietului om să-l care în spinare pe ispravnic. Dar... fie!... Poate însă mai are ceva de spus? Vorbește, sărmane!
Atunci s-a petrecut ceva ciudat. Makar, acel Makar, care niciodată în viață nu izbutise să lege mai mult de zece cuvinte, căpătă darul vorbirii. Începu să grăiască și se miră el însuși cum grăia. Parcă ar fi fost doi Makari: unul vorbea și celălalt asculta și se minuna. Nu-și credea urechilor. Cuvintele curgeau lin și pătimaș, o vorbă o ajungea din urmă pe cealaltă, apoi se înșirau în rânduri lungi și armonioase. Nu se sfia. Dacă i se întâmpla să se poticnească, se îndrepta numaidecât și începea să țipe și mai tare. Și lucrul principal – își dădea el însuși seama că vorbește convingător.
Bătrânul Toion care se înfuriase la început de obrăznicia lui Makar, începu să-l asculte cu toată atenția, ca și cum s-ar fi convins că nu-i chiar atât de prost cum i se păruse. Popa Ivan se speriase și încercă să-l tragă pe Makar de poala sonei, dar Makar îl dădu la o parte și urmă ca mai înainte. Apoi, și popii îi trecu spaima și un surâs îi înflori pe chip, văzând că unul din credincioșii lui îndrăznește să spună adevărul curat și că acest adevăr îi place bătrânului Toion. Până și tinerii cu cămăși lungi și aripi albe, argații bătrânului Toion, veniseră din încăperea lor și, stând în ușă, ascultau uimiți cuvântarea lui Makar și își dau cu coatele.
Makar începu spunând că nu vrea să fie calul paracliserului. Și nu vrea, nu pentru că s-ar teme de o muncă grea, ci pentru că această hotărâre nu este dreaptă. Și deoarece hotărârea nu este dreaptă, el nu i se va supune, n-o să se clintească din loc, n-o să miște un deget măcar! Să facă ce vor cu el! Să-l dea chiar pe mâna dracilor să le fie pe veci argat – el nu-l va duce pe ispravnic, pentru că hotărârea nu este dreaptă. Și să nu creadă că-l sperie viața calului, paracliserul mână calul, dar îi dă să mănânce ovaz, pe când el a fost mânat o viață întreagă, dar nu i s-a dat ovaz.
- Cine te-a mânat? îl întrebă Toion încă supărat.
Da, a fost mânat, a fost prigonit o viață întregă! L-au prigonit starostele și cei mai mari ai satului, și judecătorii și ispravnicii, cerându-i dările; l-au prigonit popii, cerându-i ruga; l-au mânat nevoia și foamea; l-au mânat gerul și arșița, ploile și seceta; l-au prigonit pământul înghețat și taiga haină! ... Vita merge înainte și privește în pământ neștiind unde e mânată... Și el a fost mânat la fel... Oare a știut el ce citește popa în biserică și pentru ce trebuie să primească ruga? A știut pentru ce și unde i-a fost dus feciorul cel mai mare, luat la cătănie, și unde a murit, și unde odihnesc sărmanele lui oase?
Se spune că a băut votcă multă? Firește, acesta e adevărul: inima îi cerea votcă...
- Câte sticle zici tu că au fost cu totul?
- Patru sute, răspunse popa cercetându-și cartea.
Bine! Dar oare asta era votcă? Pe trei sferturi era apă chioară și numai un sfert votcă, și încă una în care puseseră frunze de mahorcă. Prin urmare, trei sute de sticle ar trebui scăzute.
- Drept e ce spune? îl întrebă bătrânul Toion pe popa Ivan și se vedea că tot mai e supărat.
- Adevăr curat! Răspunse repede popa, și Makar urmă.
A adăugat treisprezece mii de pari: Bine! A tăiat numai șaisprezece mii? Bine! Dar oare e puțin? Și apoi două mii le-a tăiat în vreme ce nevasta lui cea dintâi era bolnavă... Și avea inima grea, și ar fi vrut să șadă lângă nevastă-sa, și nevoia îl mâna în taiga... Și în taiga plângea, și lacrimile îi înghețau pe gene, și de durere frigul îi pătrundea până la inima... Dar el tăia înainte.
Apoi femeia a murit. Trebuia s-o îngroape, și n-avea bani. S-a tocmit să taie lemne ca să plătească casa femeii pe lumea cealaltă... Dar negustorul, văzându-l la ananghie, nu i-a plătit decât câte zece copeici... Și femeia zăcea singură în cocioaba înghețată, unde nimeni nu aprinsese focul, iar el tăia lemne și plângea. El crede că acele care cu lemne ar fi trebuit să fie socotite de cinci ori mai grele, sau poate și mai mult.
Lacrimi se iviră în ochii bătrânului Toion, și Makar văzu cum talerele se clatină și cel de lemn se ridică în sus, iar cel de aur se lasă în jos.
Și Makar continua să vorbească: Dar au toate scrise în carte...Să caute numai. A fost el vreodată mângâiat, a auzit vreo vorbă bună, a avut vreo bucurie? Unde-i sunt copiii? Dacă mureau, era amărât și îi era inima grea, iar dacă ajungeau mari, plecau de la el să lupte singuri cu necazurile vieții. Și el a îmbătrânit cu cea de-a doua nevastă, și vedea cum îl părăsesc puterile, și cum se apropie bătrânețea vitregă, și rămân singuri și de izbeliște. Erau părăsiți și singuri ca doi brazi orfani în stepă, peste care suflă de pretutindeni vijelii cumplite.
- Adevăr grăiește? întrebă din nou bătrânul Toion.
Și popa se grăbi să răspundă:
- Adevăr curat!
Atunci cumpăna se mișcă din nou... Dar bătrânul Toion rămase pe gânduri.
- Ce să fie asta? Zise el. Am pe pământ oameni cu adevărat curați... ochii lor sunt senini și chipul luminos, și hainele nepătate... Inimile lor sunt bune ca țărâna cea bună; ele primesc sămânța și din ea cresc crini de câmp și lăstare aromate al căror miros îmi face plăcere. Pe când tu, uită-te la tine!
Și toate privirile se întoarseră spre Makar, și el se simți rușinat. Își dădea seama că ochii îi sunt tulburi și chipul întunecat, că părul și barba îi sunt încâlcite, straiele rupte. Și deși cu mult înainte de moarte se tot pregătise să-și cumpere cizme ca să vină la judecată, așa cum i se cuvine unui adevărat țăran, el își tot bea banii și acum sta în fața bătrânului Toion, ca cel din urmă dintre iacuți, încălțat cu niște tarbose scâlciate... Ar fi vrut să-l înghită pământul.
- Chipul tău e întunecat, urmă Toion, ochii îți sunt tulburi și straiele rupte. Iar inima ta a fost năpădită de bălării, de spini și de pelinul cel amar. Iată de ce mi-s dragi oamenii cuvioși și-mi întorc fața de la niște nelegiuiți ca tine!
Inima lui Makar se strânse. Se simți rușinat de viața lui. Trist, își lăsă capul în piept, dar deodată și-l ridică iarăși și începu din nou să vorbească.
Despre ce fel de oameni cuvioși vorbise bătrânul Toion? Dacă despre acei care au trăit pe pământ o dată cu el, dar în palate bogate, atunci el, Makar, îi cunoaște... Ochii lor sunt senini pentru că n-au vărsat atâtea lacrimi câte vărsase Makar, și chipurile lor sunt luminoase, pentru că au fost scăldate cu parfumuri, iar straiele lor curate le-au fost țesute de mâini străine.
Makar își lăsă din nou capul în piept, dar și-l ridică numaidecât.
Și cu toate acestea oare el nu vede că și el, Makar, s-a născut, ca și ceilalți, cu ochii limpezi care oglindeau cerul și pământul și cu inima curată, gata să se deschidă pentru tot ce e minunat pe lume? Dacă acum ar dori să-și ascundă sub pământ trupul posac și rușinos nu e vina lui... Dar atunci a cui e? Nu știe... Dar știe că inima lui a ajuns la capătul răbdării...
pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Mar 26 Oct - 20:20

VII.

Firește, dacă Makar ar fi putut să vadă ce efect producea cuvântarea lui asupra bătrânului Toion, dacă el ar fi zărit cum fiecare vorbă de mânie cade ca o greutate de plumb pe talerul de aur al cumpenei, el și-ar fi potolit inima. Dar el nu vedea nimic, fiindcă inima i se umplea de oarbă deznădejde.
Cercetează toată viața lui amară. Cum de a putut răbda până acum această povară îngrozitoare? A răbdat-o, fiindcă în fața lui – ca o steluță prin ceață – mijea nădejdea. Trăia și, prin urmare, trebuia chiar să dea de o soartă mai buna... Acum se afla la capătul drumului și nădejdea se stinsese...
Atunci întuneric i se lăsă peste suflet și mânia i se dezlănțui ca o vijelie în stepa pustie la miez de noapte. Uitase unde se află, în fața cui stă, uitase totul în afară de mânia lui.
Dar bătrânul Toion rosti:
- Oprește-te, sărmane! Nu ești pe pământ... Aici se va găsi și pentru tine dreptate...
Makar se cutremură. Pricepu că găsi în sfârșit compătimire, și se îmbună; și fiindcă în fața ochilor tot îi mai stătea sărmana lui viață de la prima la ultima zi, i se făcu milă de el însuși și-l podidiră lacrimile...
Bătrânul Toion plângea și el... Plângea și bătrânul popă Ivan, iar tinerii argați ai lui Dumnezeu vărsau lacrimi și le ștergeau cu mânecile largi și albe ale cămășilor.
Și talerele cumpenei se legănau mereu, și cel de lemn se înălța tot mai sus și mai sus!...





pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Mar 26 Oct - 20:23

Sfarsit Smile
Nu stiu cati au avut rabdarea s-o citeasca.... Mie mi se pare superba.
pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  atat de simplu la data de Dum 31 Oct - 17:39

Am citit pe bucatele...va trebui sa o iau de la inceput si sa o citesc fara a fi intrerupta.Apoi iti voi putea spune ce cred.Sper sa reusesc sa fac asta maine sau poimaine. Smile
atat de simplu
atat de simplu
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Dum 31 Oct - 18:39

Astept sa o recitesti toata. Ce-i drept, asa, pe bucatele, n-are atata farmec. Eu cand incep s-o citesc, o citesc pe nerasuflate. Imi place mult, in special ultima parte. Drumul spre Poarta Raiului si Judecata. Chiar imi da de gandit....
pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  Radu la data de Dum 6 Mar - 15:05

Foarte frumoasa. Chiar te pune pe ganduri.

Ce e trist este ca ma gandesc la faptul ca se aseamana in destule feluri cu viata multor oameni de la noi...
Radu
Radu
5
5


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  pitulicea la data de Dum 6 Mar - 15:14

Da... si pe mine m-a pus pe ganduri... Viata omului si Judecata de Apoi .
Nu mai vorbesc de drumul spre Judecata... Nu m-am gandit niciodata la drumul pana acolo, dar asa cum l-a imaginat autorul, chiar are un sens... Drumul iti e precum ti-a fost viata.


Ma intreb cine i-a dat vot rosu lui Radu pentru comentariul postat si mai ales, de ce? Laughing
Chiar a avut dreptate in ce-a spus.


Ultima editare efectuata de catre pitulicea in Mar 13 Noi - 21:21, editata de 1 ori
pitulicea
pitulicea
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  shadow la data de Vin 4 Noi - 10:44

Eu i-am dat roshu , dar din graba Smile ...mi-a placut comentariul si vroiam sa-i dau verde - unde dai si pe unde crapa ...uneori Neutral .
shadow
shadow
6
6


Sus In jos

VISUL LUI MAKAR  Empty Re: VISUL LUI MAKAR

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum